Wednesday, April 08, 2015

Berlin by Night

-->
Nu am mai scris pe blog de…nu mai contează de când. Suficient încât mama și prietenele ei să arunce aluzii că ar lipsi un update. Așa că vin cu povești de la Berlin, de unde tocmai m-am întors  după un weekend de chef intensiv. Anunț cititorii părinți că e o poveste cu stat în club până la 5 dimineața, nu una, ci două nopți la rând și pentru publicul treizecist recunosc că de fapt am cam prins răsăritul în fiecare dimineață a excursiei. Cei din urmă foarte posibil să nu mă creadă :)

Am plecat la Berlin de Paștile lor, ciupind câteva zile libere de la serviciu. Am reușit să nu menționez chiar concret că plec in plină zi de lucru de la birou și să simulez într-o kebabărie din Neukoelln / Berlin că aș fi între două ședințe, pe care le-am respectat însă telefonic. Am reușit așadar să fac să fie bine, să lucrez de pe drumuri și totuși să scap de biroul din Viena pentru un weekend lung.

Dar e fapt, asta nu-i o poveste despre zile câștigate ci mai degrabă despre nopți pierdute. 

Prima noapte am pierdut-o la cel mai tare club în care nu am intrat niciodată. Se cheamă Berghain și e mai ales celebru pentru strictețea cu care își selectează clientela. Nu vă gândiți la pantofi de piele sau lac. De fapt, nu vă gândiți la nimic pentru că criteriile nu sunt știute. Singura regulă e să te aprobe Sven. Sven, un tip înaintat în vârstă - cum trădează părul grizonant dar și tatuajele și piercing-urile – e bouncer la acest Berghain. Adică, tipul care zice dacă da sau dacă nu. Fetele mi-au jurat că la mine va fi nu pentru că, zic ele, arăt prea inocent pentru adunătura aia de clubberi serioși. Când am hotărât totuși să ne testăm aparențele eram într-un bar și puneam țara la cale: să zicem că suntem 5 sau să intrăm pe grupulețe? Să facem ceva cu părul? Să părem serioși acolo, nicidecum ca după 2-3 beri. Fetele m-au mai băgat în baie la o tură de machiat puternic cu negru la ochi și una mi-a zis, cu o seriozitate cu care pregătești pe cineva de bătălie: Și nu uita, nu-i zâmbești lui Sven! Rămâi serioasă! Și dacă întreabă ceva vorbești germană, nu părea turistă!

Înainte să ajungem la coadă am hotarât că intrăm separat. Eu cu Tudor, ca eu să preiau datoria de a vorbi germană și fetele, Ghighi și Zamfira, înaintea noastră. La coadă l-am văzut pe un al 5-lea prieten, tot din gașca româno-berlineză, care era în plan să apară oricum dar care avusese o pană la bicicletă..in fine a ajuns...era în coadă înaintea noastră, s-a prezentat și a fost și primul refuzat. Mai rămăsesem deci patru, în formații de câte doi. Zamfira și Ghighi trec testul lui Sven și sunt poftite înăuntru. Eu ma entuziasmez dar îmi repet mereu regula de aur: să nu-i zâmbesc lui Sven la intrare. Puteam practic să uit de reguli, că așa repede mi-a făcut semn din cap că nu, de nu aveam timp oricum să-mi îndind zâmbetul pe față. Iar la Berghain e fără comentarii...dacă e nu, e nu..mulțumești și îți vezi de treabă. Așa că, Zamfira și Ghighi au înaintat spre fericire și mister iar noi restul, gașca Berg-Nein, am mers într-un alt club foarte techno, pe  nume Tresor, nu fără a discuta pe drum mai în glumă toate greșelile tactice pe care le-am fi putut face: Oare totuși am zâmbit? Nu, eu trebuia să merg cu fetele, atunci sigur intram. Dar tu, aveai adidași roșii – deci practic nicio șansă. Oare am vorbit germana cu accent? :) 

A doua zi dezbaterile au continuat și ne-am dat seama că poveștile din jurul acestui club celebru sunt mai mare hype decât probabil experiența în sine...pe care o voi avea bisztos după ce lucrez la accent, la outfit și la alura de turist.

După Tresor și niște somn ne-am trezit vesele între fete la Zamfira, liniștite că nu avem  nimic obligatoriu de vizitat, toate dintre musafire fiind la a 2-a sau a 3-a tură de Berlin. Singurul scop ne-a fost o terasă cu panoramă din cartierul Zamfirei, făcută toată mega-hip cu lemn și stuf și mâncare vegană, sus pe o parcare – de numai în Peckham-ul Londrei mai văzusem. Colac peste hipstereală, mai era și un târg pop-up de chestii handmade, accesorii vintage și viniluri pentru clăteala de ochi.

Seara 2 a venit repede și clubul desemnat avea să se numească Stattbad. Aici voi explica un joc de cuvinte: Stadtbad e numele oficial a oricărei piscine cu acces public în orașele nemțești. Stadt înseamnă oraș, Bad înseamnă baie/ ștrand. Ori Statt înseamnă în loc de. Deci în loc de piscină era un în loc de. Mai exact, în loc de piscină eram noi, dansând pe house în bazinul golit de apă și umplut de entuziasm. Ne odihneam paharele pe margine, unde cine știe câți înotători și-au odihnit cândva picioarele.  Chef până la răsărit, când totuși eu am dat ora plecării pentru că deja către 6 dimineața simțeam că mă înec în atâta dans.

Un somn scurt dar bun. Cum ne-am trezit, cum am pus-o de-o friptură de porc, chit că erau Paști. Ne-am adunat la masă tot între ortodocși și am completat meniul cu o supă de găină de țară românească, pansament parcă pentru devitaminizare și nesomn. Cum a  ajuns găina aia le Berlin nu mai știu, dar de menționat e că se poartă importul de bioșaguri de pe pământ ardelensco-bănățean. 

Multe povești, amintiri, glume și muzici mai târziu ne trezeam din nou la o depănare de concluzii și planuri de revedere.

Era ultima zi și realitatea bătea la ușă.

Dar Berlinul m-a lăsat per total cu un sentiment de Eu de ce nu merg mai des acolo?

Eh, cine știe ce mai vine. Dacă nu sunt Sveni să mă oprească, poate în vreun an de acum postez de prin Neukoelln, de la o terasă cu lemn, stuf, mâncare vegană și târg de viniluri. Numai să mai iasă puțin soarele și la nemți...




Friday, August 01, 2014

Mândrie și canapele


De aproape o lună m-am mutat înapoi la Viena. Nu neapărat că mi-a ajuns Germania, ci pentru că am avut o ofertă de job mai bună, într-un oraș mai bun, într-o firmă mai mare și uite așa am urmat scara carierei în jos pe Dunăre de la Bavaria la Viena.

Mutându-mă înapoi am reluat și activitatea mea preferată: mutatul în sine. Printr-o aliniere de planete am reușit să stau la niște prieteni plecați în concediu exact până ce am găsit un apartament, culmea, în acceași curte interioară cu apartamentul meu dinainte. Sunt la scara de lângă. Mai  mult, agenția la care lucrez nu e alta decât fix agenția la care am făcut practică un an, înainte de escapada la Nuremberg. Concret, am revenit la viața mea de acum 2 ani, puțin mai organizată și mai puțin studențească.

Atât de mult m-am maturizat încât azi am cumpărat o canapea. Ăsta mi se pare cel mai mare pas spre viața de adult. Bine, în cazul meu, un adult semi-realizat, având în vedere că am cumpărat-o second hand și first hand era oricum doar un produs mediu calitativ din IKEA. Dar e extensibilă și e în perfectă armonie cu cutiile de carton din care, de o săptămână de casă nouă, încă nu mi-am dezpachetat viața.

Pentru a transporta canapeaua am avut nevoie de domnul Petre. Domnul Petre din Oaș Negrești lucrează de mai bine de 20 de ani în Viena ca gropar la cimitirul central. Îi place, că sunt mulți turiști. Are 2 case în România și o livadă de pruni, cu care nu știe ce să mai facă, mai ales că oamenii rugați să ajute la cules îi cer diurnă dublă de când au auzit că el lucrează în Viena. “Țin prunii că fiu meu are 19 ani, azi mâine se însoară și ne trebe țuică la nuntă. Da cine să le culeagă? Auziți acolo, doamnă, eu să-i dau un million jumate când el la vecinu îi lucrează cu opt sute de mii. Bine v-am zis doamnă, sunteți măritată?” Îi spun că nu și toată discuția se schimbă.  Brusc, problemele lui nu mai sunt prunele, diurna dublă, cimitirele sau canapeaua mea. Brusc problema supremă e că eu nu-s măritată. Că și o nepoată de-a lui, “săraca trecută bine de 25 de ani” tot nu are noroc. Că eu de ce aștept? De ce nu mă mărit?

Eu…care abia îmi cumpăr prima canapea.

Dar de fapt nu de canapele doresc să vorbim ci de întocmai nunțile specifice vârstei.

Sezonul de nunți a început anul acesta când superprietena mea Daniela  și-a unit destinul cu Mihai, unire despre care pot spune puține. Ca o domnișoară de (dez)onoare ce sunt am ratat cununia religioasă, dar dintr-un lanț de motive bine întemeiate și ușor neplăcute.

Pornisem cu mașina spre România într-o ploioasă zi de vineri. Atât de ploioasă că jumate Ungaria am mers-o în 40-50 la oră încercând să văd ceva pe autostradă. Și n-am prea văzut, motiv drept care am ratat ceva ieșire și m-am trezit în ceva sate pustii undeva la vreo 100 de km de granița cu Romania. Era totul pustiu, ploua rafale în continuare și nu prea aveam baterie la telefon. Pe șosea era plin de șoareci de câmp, broaște, ceva gen dihor si alte mici viețuitoare. Plin. Mai apoi au început să mijească iepuri la marginea șoselei. Mergeam atentă prin noapte, că dacă era să calc vreunul măcar să-l iau acasă să punem de-un festin și să nu fi murit degeaba. Ideea că mama vede un iepure mort pe bancheta din spate etichetat cu “cină” mă amuza suficient încât să fac față situației. Din 3 iepuri zăriți nu am prins însă niciunul. A venit vulpea - și ea țuști în tufe speriată de faruri.

Am ajuns la graniță la…Salonta! Acolo am deranjat 2 vameși care dădeau o tablă și care cred că așa puține mașini văd pe zi, încât își iau timp și verifică minuțios bagaje și portbagaje.  Eu mergeam acasă pe 2 zile, ca să predau mașina de care în Viena nu prea mai am nevoie. “4 cauciucuri, o rochie și poșetă? Asta e tot domnișoară??” Haha, ce fain era să  mai fie și un iepure la inventar!

Am trecut granița, ploaia s-a oprit și eu m-am relaxat total că doar eram acasă în țara mea, spre miezul nopții, dar acasă.  A venit la 5 km după graniță să mă salute un tânăr cerb. S-a oprit în mijlocul șoselei de parcă vroia să vadă dacă mă știe după numărul de mașină. Am frânat brusc de tot, l-am lăsat să treacă. Acuma, una e să  merg cu un iepure cross Ardeal și alta cu un cerb. M-am consolat că va fi o cină fără vânat.

La ora epuizării am ajuns în Oradea unde m-am cazat la o pensiune decentă și am dormit buștean. Am plecat adoua zi pe zi, am dat blană, să ajung onorabil în rolul de domnișoară la nuntă. Gestul de ”dat blană” nu a trecut neobservat de polițiștii de pe autostradă, care mi-au dat amendă că aveam 142 kmh. Ăia 50 de km de autostradă, da.

A fost prima mea amendă de când am carnet. Ca o paranteză, îmi place ideea asta de puncte  la amendă. E ca un bonus, numai că fix invers.

“Nu vă supărați că v-am oprit domnișoară. Intr-adevăr nu aveați multă viteză peste, dar asta e meseria. De fapt, probabil v-am ferit de ceva mai rău, oprindu-vă fix acuma. Vă gândiți că așa e destinul”.

Așa fain a fost destinul că în Luduș, oprită fiind, a intrat un “nem tudom romanul” în plin cu mașina lui în a mea din spate, de mi-au zburat ochelarii de soare pe bord. Am coborât din mașină și am văzut că se vedea doar o  mică zgârietură. Am încercat să mă înțeleg cu ei dar nu aveam limbaj comun ori pe mine mă grăbea nunta. În final, având în vedere că tot ce știu eu să zic în maghiară e semi bay, viszanlatasa și halvan Obudai Sziget… cred că în final practic i-am mulțumit și i-am urat drum bun.

Am ajuns la nuntă. Daniela – o prințesă – iar Mihai prințul ei. Am dansat, am cântat, am jucat și toate relele le-am spălat.

Și am incălecat pe-o șa, și-am interupt povestea la mijloc, că mai urma să zic de incredibila poveste romantic de la nunta lui Ari și Gertjan, dar mi-e foarte somn. Îi voi dedica dar, următorul moment de inspirație.  Viszanlatasra!

Tuesday, February 04, 2014

Rio de Ianuarie si alte minuni braziliene



M-am întors din Brazilia  de vreo 2 săptămâni, săptămâni în care tot încerc să găsesc chef și mai ales timp  să pun excursia în cuvinte până la capăt.
 Azi pare o zi bună pentru asta, pentru că sunt într-un tren care în 4 ore mă va plasa în Hamburg în dezinteres de serviciu. Afară e ceață serioasă, împunsă de vârfurile stâlpilor de telegraf, peisaj trist care îmi poartă gândul foarte ușor înapoi spre Bahia cu plajele ei perfecte. Că parcă acolo rămăsesem cu povestea. 
 Ne aflam așadar de câteva zile în Itacare, printre plaje incredibile. Pe una din ele am petrecut și noaptea de revelion cu alte câteva sute de oameni, admirând artificii din două părți cu picioarele în mare. La 12 noaptea, cum cere tradiția, am sărit peste 7 valuri pe plajă, ca să am noroc 7 zile pe săptămâna în anul care vine. 
 După încă vreo 4 zile norocoase în fostul sat pescăresc - azi  surfaresc -  Itacare, ne-am luat rucsacii în spate. Trebuia să ajungem la Rio în vreo 3 zile așa că decizia a fost să mai facem o oprire pe drum, într-un loc recomandat de mulți călători, Arraial d’Ajuda. Caleașcă avea să ne fie un autobus pe care nu o să-l uit foarte repede….
 În Brazilia există două tipuri de autocare. Avem cele cu aer condiționat, în care - nu se joacă -€“ poartă pasagerii la temperatură medie de 16 grade, de am înțeles de ce aveam șosete, pulover și hanorac în bagaj. Și apoi cele fără aer condiționat, în care năclăială te lipește de scaun în primele 5 minute și apoi o stare de semi-leșin te acompaniază până la destinație. În ambele variante însă te zguduie stilul brazilian de șofat, ca nu cumva să adormi și să-ți treacă timpul mai repede.  


 Porto Seguro & Arraial d’Ajuda
 Am ales de data asta varianta fără aer condiționat. Ce are în plus ruta fără aer condiționat este că circulă în regim “personal”. Dar nu că oprește în fiecare sat…ci inclusiv la fel de fel  de ferme la marginea șoselei unde nu m-aș fi gândit veci că locuiesc oameni, și totusi….Am parcurs în 8 ore cât alții în 4 și eu am mai avut plăcerea de a avea în spatele meu un copil drăgălaș care a vomat cam tot drumul. 
 
 Am ajuns cu greu în Porto Seguro pe la 4-5 dupămasa și un feribot ne-a trecut apa în 10 minute și ne-a lăsat în  Arraial d’Ajuda. Hostelul de aici avea să compenseze trăirile din autocar: o grădină mare cu tot felul de arbori exotici, unii să susțină hamace, alții să ofere umbră la piscină. Aveam o zi jumate în noul paradis, așa că am ascultat de sfatul proprietarului și am plecat a două zi relativ devreme într-o drumeție de 11 km pe malul mării să vedem plajele lor deosebite. Toată zonă aia e o plajă interminabilă de nisip alb și fin, întreruptă ocazional  de pârâuri care se varsă în ocean. După câteva ore de umblat pe plajă și bălăcit am ajuns în Trancoso (aici încă îi datorez o Caipirinha lui Dan, că am pierdut pariul în care eu susțineam că se cheamă Trascoso). Trancoso e un loc destul de hippy, devenit însă de câțiva ani foarte turistic și totodată scump. E vorba de un platou cu marea la picioare, pe care se afla o biserică albă veche și multe case mici, colorate diferit, transformate azi în magazine de mărgele sau restauarante specifice. Toată liniștea din Trancoso a fost uitată însă seara, când, reveniți în Arraial d’Ajuda ne-am dus spre “strada cu baruri și discoteci” și am nimerit la un concert de raggae / ska brazilian a unei trupe care părea destul de locală. În ziua următoare am zburat spre Rio.  


 
 Rio de Janeiro
 Ne-am cazat seara pe la 9 în Copacabana. Credeam, până să ajung, că ăsta e doar numele unei plaje (plăji?). Dar de fapt e numele unui cartier de care aparține și vestita plajă. În acest cartier era și acest hostel de care nu vreau să-mi amintesc dar o fac de dragul blogului. 
 Într-un spațiu îngust în și întunecat erau amplasate paturi supra-supra-etajate, adică grupari de 3 paturi montate unul peste altul, în care respirau 9 oameni aerul care încerca să pătrundă prin fereastră mereu deschisă și nu prea reușea. Era un hostel petrecăreț unde practic liniștea nu se lasă niciodată. La noi în cameră, neliniștea mai era întreruptă și de un coleg olandez care scăpa un pârț hotărât la intervale fixe. Dimineața, pe care am așteptat-o mai mult trează în patul incomod ne-a găsit pe mine și pe Dan încercănați, șușotind un plan alternativ de cazare. Dialogul nostru serios era intrerupt ocazional de “the farting dutch”, de nu mai știam dacă să plâng sau să râd. Ne-am mutat în aceeași zi într-o cameră de 14,  dar ceva mai aerisită și cu aer condiționat. Frigul din cameră a devenit o problemă mai mică ulterior, comparat cu lipsa de apă care m-a trimis pentru un piș în orele dimineții la un hostel aflat la 2 străzi paralele. Am uitat și de aia când apa a revenit și m-a vizitat un gândac în cabina de dus. Și tot asa…
 Înafara pereților hostelului, despre care am și uitat, pulsa Rio în toată intensitatea lui.  Un oraș adevărat care cam la fiecare colț îți aruncă o priveliște care-i convinge și pe ăia cu marea și pe ăia cu muntele.  
 În prima zi am văzut  tot orașul. De sus. Am urcat la Corcovado, unde e vestita statuie a lui Isus care veghează peste Rio și locuitorii lui, ziși Cariocas. Rio este genul de oraș care trebuie văzut ca să fie crezut. Oamenii lui par să-și adore orașul și sunt mereu pe străzi și pe plaje. Plajele late care aproape înconjoară orașul sunt pline ochi de familii, sportivi, găști de prieteni și vânzători ambulanți, care aduc sub umbrele totul de la haine, la cocktailuri, caș la grătar și languste. 
 Dacă ar tebui să menționez un lucru ușor neplăcut la Rio de ianuarie este căldura. De vreo  două ori m-a lovit o toropeală de a trebuit să caut confortul unui interior climatizat. O dată am nimerit chiar bine de tot, la expoziția completă “Infinity Obsession” a lui Yayoi Kusama, expoziție pe care o ratasem cu regrete mari la New York în toamnă pentru că anunțau o așteptare de 4 ore. Desigur, atunci încă nu sărisem peste cele 7 valuri norocoaseaJ
 Seară am lăsat gândacii să facă chef la hostel și noi am mers la un restaurant cu jazz live, vin fin, măsline și brânzeturi, într-o societate înaltă de-mi acundeam manichiura ciobită pe sub masă. 
 Au urmat zile de plajă și seri de Lapa - cartierul lor de samba și chefuri. 
 În weekend a ajuns la noi și Zeno, care stă în Sao Paolo de 3 ani parcă și care așa e de fain că a fost deja jumate gașca din Mureș taman până acolo să-l viziteze. Am făcut zi de plajă în Ipanema și seară de beri în Santa Teresa, sigur cartierul meu preferat din ce-am văzut în Rio. În vile vechi, semi dărăpănate, sunt niște crâșme cu istorie, cu faianță albă și bar din lemn greu, cu ospătari de școală veche care reacționează doar când le urli comanda din capătul celălalt. 
 Din fața unei astfel de crâșme mi-am luat o supă pe care o doamnă o fierbea în stradă. Supa asta mi-a dres puțin amigdalele care aproape că se scuzau că-mi strică excursia, dar care nu mai rezistau nici o singură doză de aer condiționat sau gheață pisată. 
  

 Foz de Iguazu
 A două zi, cu gâtul în pioneze, 38 de grade, frisoane și nostalgii am lăsat Rio în urmă și am zburat spre Foz de Iguazu, la graniță cu Argentina și Paraguay deopotrivă, să vedem vestitele cascade. Prima zi am văzut doar patul, paracetamolul și ceaiul de mușețel. A două zi m-am dus în acea excursie la cascade, am trecut în Argentina. Am văzut si înțeles că peisajele alea de la cascade taie respirația, dar mie îmi erau tăiate și cheful și respirația de răceală și o stare generală de rău. Am forțat excursia într-o barcă dinaia care te bagă sub cascadă. Am ieșit de acolo cu hainele leorcă, desigur, febră crescândă, într-o ploaie torențial de exotică. Drumurile mele și a lui Dan s-au despărțit pentru restul zilei, el a mers să mai vadă cascade, eu m-am retras cu paracetamolul meu la centrul medical. Trebuia să-mi revin repede  că a doua zi plecam spre Sao Paolo unde trio-ul Zeno-Dan-Carla se reunea cu planuri de dans și voie foarte bună.  

 
 Sao Paolo 
Zeno locuiește Praca de la Republica, în cea mai mare clădire rezidențială din America de Sud, Edificio Copan, proiectată de (acum și pentru mine) celebrul arhitect Oscar Niemayer. Sao Paolo este un oraș imens, în top 10 din lume, cu 20.000.000 de locuitori. În Sao Paolo, în ultima zi de excursie am mâncat pentru prima oară mâncarea tradițională Feijoada, ca un gulaș din fasole neagră cu cărnuri afumate cu garnitură de orez. Ce e haios în Sao Paolo este că în fiecare zi, fiecare restaurant / lanchoneta servește același tip de mâncare. Adică, luni de exemplu poate fi zi de pui, marți de pește etc. Miercurea e întotdeauna, la toate restaurantele astea specifice, zi de feijoada. Râdeam de Zeno care zice că dacă nu știi sigur în ce zi a săptămânii ești, te uiți pe primul meniu expus și în funcție de mâncarea servită faci asocierea…Š 
 În Sao Paolo se găsește și cea mai mare comunitate japoneză din afara Japoniei, așa că o mare parte din populație are trăsături asiatice dar toate obiceiurile braziliene. Există și un cartier vestit japonez unde am făcut o cină tradițional de sushi în regim ‘all you can eat’.

Ultima seară a fost cea mai tare din lume! Urmăream cu Dan deja din Rio să găsim o școală de samba unde să mergem să vedem repetițiile ante carnaval. Am găsit una în Sao Paolo, Camisa Branca e Verde, și am reușit să prindem fix seara în care aveau repetiția generală. Vreo 50 de toboșari și 2 dansatoare incredibil de frumoase și de mișcătoare. Repetițiile generale ale școlilor de samba sunt evenimente care implică o întreagă comunitate din cartierul susținător. În jurul școlii de samba s-au montat, în ciuda ploii, corturi care serveau mâncare și bere. Înăuntru s-au găsit mulți spectatori și susținători printre care și noi, singurii turiști. Fiind singurii turiști am fost extrem de băgați în seamă. O doamnă din comunitate a avut grijă să învăț repede niște pași de bază cu care să marșez cu caravana și, mai apoi, niște brazilieni au venit să se pozeze cu noi că suntem străini (….), dar surpriza cea mai mare ne-a făcut-o însuși regele școlii de samba. A venit la noi 3, ne-a luat de mână – când fanfara era în toiul spectatolului ne-a dus până în spatele dirijorului și i-a șoptit ceva la ureche. După o aprobare din cap, dirijorul a făcut un semn toboșarilor care au făcut cărare printre ei, ne-au poftit în mijloc și apoi au închis din nou cercul. 50 de toboșari profesioniști ai școlii de samba băteau toba în jurul nostru cu toată forța, oferindu-ne probabil unul din cele mai intense momente pe care le vom trăi vreodată. Am rămas toți extrem de impresionați, cu pulsul bătând ritm de samba și cu zâmbetul până la urechi. De parcă toată energia Braziliei, de care nu mă săturam deja de 3 săptămâni, se strânsese în jurul nostru și ne intra în corp prin intermediul muzicii. 
 
 Și de jur împrejur lumea dansa și cântă și radea….
 

Friday, January 03, 2014

Salvador & Bahia

Vesti din Brazilia si ma scuzati ca mi-am uitat diacriticele acasa:
Am avut um Craciun scurt dar minunat acasa, dupa care am plecat spre Londra. De acolo urma sa ne imbarcam in primul din cele multe mijloace de transport care sa ne aduca in indepartata Brazilie.

Ne-am trezit in Londra pe  un vant puternic dar neasteptat de cald. Am ajuns la Clapham Junction pentru a lua trenul spre aeroportul Gatwick, dar orarul electronic nu aunta niciun tren. Era 6 dimineata si intuneric bezna si ni s-a spus ca fusesera furtuni puternice pe timpul noptii  si ca sansele sa vina trenul de care aveam nevoie erau  de 50%. Am luat deci un taxi scump spre aeroport. Am zburat Londra – Sao Paolo – Curitiba – Salvador de Bahia. Multe ore in aeroporturi...dar in final  am ajuns pe la 23:00 seara la primul nostru hostel, in Salvador.
Zeno, considerat deja de-a locului in Brazilia, ne-a spus ca vom avea probabil un soc cultural odata ajunsi in Pelorinho, cartierul cel mai vizitat din Salvador.Mai ales cersetori care se tot leaga de tine. Si asa a fost. Prima seara deja se stransesera vreo 2-3 dubiosi in jurul taxiului. Orice localnic spune ca noaptea e de mers doar cu taxiul prin Salvador. Cel de la hostel  ne-a sfatuit apoi sa nu mai iesim, sa stam mai bine la o bere in  jurul piscinei.
A doua zi socul cultural a continuat, dar ne-am adaptat repede. In zonele turistice e totul in regula. Nu e deloc periculos. Abaterile pot atrage insa asa numiti “oportunistas”, oameni care profita de naivitatea turistilor. Noi ne-am invatat repede si deja in prima seara au disparut toate grijile.

A doua zi m-am trezit cu un ochi umflat, umflat bine. Alergie sau tantari.  Tineam gheata pe el si astfel am spart gheata cam cu toti  cei de la masa la care se servea micul dejun in hostel. Ne-am imprietenit bine cu o fata faina din L.A., un japonez stabilit la Sao Paolo si inca un brazilian, tot din Sao Paolo.
E interesant de vazut ca brazilienii calatoresc foarte mult in tara lor.
Dar sa revenim. Practic din ziua 2 aveam gasca. Am fost in grup  de 5 spre Bomfim, o biserica de neratat din Salvador. Se considera ca oamenii bolnavi care se roaga la Bomfim gasesc vindecare. Pentru ca sa functioneze insa, ei trebuie sa aduca o replica din plastic  sau ghips a partii corpului pe care o doresc vindecata. Exista asadar o camera cu picioare, maini sau torsouri de plastic agatate de tavan. Peretii sunt tapetati cu radiografii, poze cu tumori sau cu oameni bolnavi. Sinistru dar foarte interesant.
Am coborat apoi un deal in spatele bisericii unde era o plaja de cartier. Brazilienii cand merg la plaja nu se intind pe cearsaf. Ei iau mersul la plaja ca pe un fenomen social: stau la mese cu umbrele, beau berici si consuma bunatati de la  vanztori ambulanti. Cred ca eram singurii turisti de pe plaja respectiva.  
Cum cere obiceiul si pentru ca e ieftin si bun ne-am hidratat pe plaja cu lapte baut direct cu paiul din nuca de cocos. Am aflat de la  noul amic brazilian ca in cazul cumpararii unei nuci  de cocos trebuie sa fim atenti cum punem accentul. Còco inseamna cocos dar cocò (cu accent pe a doua silaba) inseamna caca :)  
Seara am stat impreuna la piscina hostelul la happy hour cu caipirinha, mai tarziu am iesit la cina si in drum spre somn am dat de un pre-revelion african la care am participat dansand cu muzica live si confetti vreo doua ore.
Gasca noua a ramas sa faca revelionul in Salvador iar noi am plecat mai departe cu feribot + bus spre Itacare, o statiune de suferi si multa muzica raggae in Bahia. In total stam aici 5 zile. In fiecare zi facem alte plaje, care mai de care mai exotice cu nisipuri albe si cocotieri plecati sa tina umbra.
Noaptea  de rev a fost si ea pe plaja cu cateva sute de oameni si artificii din doua parti. La miezul noptii braziliencele sareau la mal peste 7 valuri pentru noroc in anul nou. Si eu cu ele :)
Ieri am facut o excursie cu barca, una foarte turistica dar care ne-a dus in niste locuri incredibile. Mi-a ramas in minte in special un sat numit Barra Grande, un sat cu drumuri exclusiv din nisip, cu constructii doar din lemn si stuf si / sau frunze de palmieri. Ca un Sfantu Gheorghe la noi in Delta, dar in varianta exotica. Mi-am luat si acolo o nuca de cocos dar, dupa reactia vanzatorului  am pus accentul gresit. Mi-a dat totusi cocos, razand de mine :)
Barca in sine era plina de brazilieni, mai nimeni nu vorbea engleza. Unul din ghizi rupea Portuñol, limba mea de baza aici, o combinatie intre portugheza si spaniola. Ei vorbesc mai mult Portu si eu mai mult Ñol :) Fiind barca de brazilieni era si cu muzica tare si dans. La inceput usor deranjant dar eu una am hotarat sa intru in schema lor asa ca dupa ceva timp dansam kuduro cot la cot.  

Azi am fost la inca o plaja ireala. Mai ales ca a fost nevoie de o mica aventura sa ajungem acolo si anume de un drum de vreo juma de ora buna prin padure / jungla. Efectiv se serpuia cararea printre liane si palmieri. Se mergea pe langa un parau de apa dulce care in mijlocul desisului mai facea cate o cascadita. Dupa cativa kilometri, dupa perdeaua de cocotieri s-a deschis o plaja cu vegetatie bogata, o fasie generoasa de nisip alb si valuri perfect albastre care purtau surferi si incurcau inotatori. In mijloc o casa de lemn care vindea fructe bune, cas la gratar, açay si lapte de cocos.
In cateva zile o luam incet spre Rio de Janeiro.
Mai avem 2 saptamani in tara asta minunata. Tara cu plaje albe, mii de culori, mancare superba, muzica buna si oameni calzi. Tara in care ceri rahat si primesti lapte de cocos :)

....to be continued....

Wednesday, November 06, 2013

Încântător de modest


După aproape un an de Nuremberg pot spune, că ceea ce imi place cam cel mai mult la orașul ăsta e că se pleacă ușor: Praga e la 3 ore, Viena la vreo 5 iar München - unde mai scap și eu din când în când să-mi amintesc ce e ăla un oraș - e la o oră cu trenul scump sau 1 oră 45 cu regionalul cel relativ ieftin.

Mai avem și aeroport Ryanair și multe zile libere de la stat, în baza diverselor sărbători catolice.

Ultima sărbătoare a nimerit vineri și în joia de dinainte se nimerea să fie un zbor Ryanair spre Pisa. S-a mai nimerit să aibă chef și timp și drăguța mea prietenă Ghighi, care a venit la Nuremberg ca să zburăm împreună spre Toscana.

O dată ajunse la Pisa - pe la vreo zece, într-o seară cu temperaturi  primitoare – am avut una din primele surprize foarte plăcute. Din ciclul “Niciodată n-am…” se chema până acum o săptămână că niciodată n-am mers pe jos de la aeroport până la cazare. Dar în Pisa, drumul de la aeroport până în centru se parcurge în 20 de minute de mers lejer. Am stat la Pisa o noapte în poate cea mai nespațioasă cameră de hostel din lume. Dar cine merge în Italia să stea în cameră?

Am luat-o pe străzi după ce am lăsat bagajele și am  căutat un loc cu insalată și vin.  Cum am trecut podul peste râu ne-am aflat în mijlocul mulțumii de tineret și ne-a pălit încă o chestie specifică locului: se uita lumea la noi. Ba mai mult, se uitau băieții la noi, sau după noi  sau cum se zice, că după un an de Germania se uita expresiile astea. Flirtul stradal în Italia e ceva mai intens ca în România și  amețitor de intens față de Germania. Adică, în Germania, dacă se uită cineva după tine,  e cam sigur că ai scăpat ceva pe jos și-ți mai și cere scuze că te deranjează ca să-ți zică.

Dar să revenim la Pisa. După un panini și un pahar de chianti ne-am retras în mini-mini-camera noastră de hostel, pentru că a doua zi aveam de văzut un turn înclinat și de plecat mai departe. Nu zic că Pisa nu e un oraș frumos, dar Toscana e mare și timpul era scurt. Așa că, după ce am proptit imaginar turnul vestit pentru câteva poze nereușite  am luat-o spre gară și mai departe spre Florența.

În Florența am stat la un hostel în buricul centrului, administrat de doi români plecați de vreo zece ani din țară. Ne-au povestit că nici Italia nu mai e ce-a fost, nu mai e de lucru, mulți români s-au întors acasă. Am întâlnit foarte mulți români în 3 zile, cu care intram în vorbă inevitabil, pentru că lucrau în servicii (magazine, restaurante... ).

Florența este însă despre mai mult decât restaurante și magazine. Este despre artă, arhitectură, muzee, palate, biserici și un dom cum altul nu-i. Ghighi fiind arhitectă, a știut să-mi explice foarte multe lucruri despre ce vedeam. Și ce nu explica Ghighipedia, explicau pliantele de la obiective. În Florența te impiedici la tot pasul de Bruneleschi, Donatello, Michallangelo și alți artiști, unul mai renascentist ca altul.  

L-am văzut și pe David.

Seara, după ce trece setea de artă, urmează setea de vin și bună dispoziție. Citisem în TimeOut despre un restaurant specific locului, pe malul sudic al orașului, descris de ei ca fiind charmingly modest. Așa că am trecut Ponte Vecchio și am aflat că descrierea fusese perfectă: niște ospătari de modă veche se flendureau printre mesele aglomerate, ducând paste, salate și fripturi oaspeților. Printre oaspeți era o combinație perfectă între turiști și localnici gălăgioși, iar prețul unui pui cu trufe a fost chiar rezonabil.

După ce am petrecut înântător de modest și delicios ne-am mutat o piață mai încolo. Am nimerit între mulți, mulți italieni, studenți și ușor trecuți, care se adunau ca de obicei într-o piață, să socializeze. Băuturile le aveau în traistă sau le procurau de la cele câteva baruri care înconjurau piața.

Primul nostru grup de prieteni avea băuturile în traistă. Se sărbătorea ziua lui Rafa și, din vorbă în vorbă am ajuns să cântăm și noi cu ei Tanti Auguri la miezul nopții. Gașca lor s-a spart apoi, că Rafa pleca la un festival al vinului dimineața devreme și noi ne-am mutat mai încolo la o gașcă de milanezi parcă amestecați cu străini.

A doua zi, poate puțin obosite, am vizitat Basilica San Lorenzo și după o gustare luată la mână am pornit spre autogară. Vroiam neaparat să ieșim din oraș și  să vedem puțin din dealurile Toscanei în lumini de toamnă. Am luat un autobus spre San Casciano, despre care știam doar că e un sat, cam la 30 de minute de mers cu busul.

Urcate în autobus am avut surpriza să vedem că suntem singurele pasagere. Din acest motiv am aflat că pe șofer îl cheamă Francesco, că fusese împreună cu o româncă, până a aflat că doamna avea acasă în București soț și copil. Ne mai zicea despre el că ar conduce ca un pazzi și sincer, în toți anii de ghidărie nu am văzut șofer mai apucat ca el. Intra cu viteză în curbe și claxona, ca să audă aia din contrasens că vine un nebun.

Nebunia de drum a durat cam juma de oră, după care ne-am relaxat total într-un sat idilic, desupra unor deluri cu vii și măslini, cu cafea și profiteroale și povești potrivite cu locul.

Seara ni l-a adus în cale pe Serghei. Serghei are 24 de ani, jumate rus, jumate italian dar parcă  mai mândru de proveniența slavă. Ne-a învățat multe lucruri practice despre Italia, printre care un salut tip “dat mâna”, care se jură că îl cunoaște orice italian: dai mâna normal cu o persoană, dar prelungești salutul cu un pumn-în-pumn. Dai mâna, strângi pumnul, lovești ușor în pumnul celuilalt, gata! Ca să-mi demonstreze că absolut toată lumea cunoaște acest salut, ne punea să-l testăm, întâi cu un prieten de-al lui, apoi cu un vanzător ambulant oprit doar pentru test și apoi, din când în când oprea noi cobai pentru demonstrație. Într-adevăr, a curs salutul cu toată lumea.

Ne-a mai învățat să declinăm verbe în italiană și după prima lecție i-am spus că noi andiamo să dormiamo că se făcea târziu.

Și-am mai avut o duminică întreagă de Forența, zborul inapoi fiind doar seara.

Am tot povestit cu Ghighi despre cât de mult se dilată timpul când călătorim și ieșim din orice rutină. Ni se părea că trecuse o săptămână de la pozele nereușite din Pisa. În doar 3 zile am învățat multe lucruri noi, am cunoscut oameni foarte diverși, l-am văzut pe David, am băut cafele scurte cu povești lungi și am râs parcă întruna…






Wednesday, August 21, 2013

Degustare de Scoția și Fringe


Nu demult am venit acasă de la un spectacol destul de impresionant în South Bank, pe mal de Tamisă. Mai am cam 10 zile de Londra și încerc sa profit cât pot de mult de locuri, de oameni și de evenimente. Seara de azi am dedicat-o unui spectacol tip circ (fără animale desigur), numit ¨Limbo¨și populat de niște acrobati nebuni care se balansau la înălțimi, înghițeau foc, se contorsionau inexplicabil și cumva toate astea deodată.

Dar să vă spun pe unde am prins eu gustul pentru spectacole și acrobații.

Acum vreo 2-3 săptămâni, mi-am pus floare în păr și am plecat la Edinburgh.  Acolo se întâmpla să fie un mare festival mare. De fapt nu prea se întâmpla festivalul cât se întâmpla să mă fi dus eu expre ca să văd de ce e așa lăudat așa numitul Fringe.

Fringe-ul este, se pare, cel mai mare festival de artă și teatru din lume. Timp de o lună se adună în capitala scoțiană spectacole fascinante din întreaga lume: operă, operetă, teatru, circ, acrobații, magicieni, comedianți, muzicanți, cabaretiști și alți artiști pe care nu-i știu numi sau nu-i știu descrie.

Dacă vreți nume foarte celebre de la Fringe nu prea am să vă dau, pentru că spectacolele au mai mult rol de promovare și protagoniștii nu pleacă acasă cu prea mult peșcheș. Dar, cei mai buni critici internaționali vin să-i vadă și să-i critice sau laude, după caz, aprecieri de care depind viitoare spectacole sau turnee. Așa că lumea la Fringe se strofoacă. Artiști mai cunoscuți dar pe care nu
i-am prins ar fi Tiger Lillies, foarte potriviți pentru genul de spectacole găzduite acolo.

Între show-uri lumea se adună în grădini de bere semi improvizate în curți de teatre sau universități-transformate-în-teatre și discută despre spectacole. Cine ciulește urechile află repede de noi scenete de neratat, așa că vizionarea se întămplă în cascadă. Cascada poate deveni puțin scumpă dacă ne gândim că un spectacol e între 8 și poate...12-16 lire și că tentația e pe la 3-4 spectacole pe zi. Dar, primele zile au oferte de ¨preview¨ iar unele spectacole sunt gratis și destul de bune.

De locuit am locuit în buricul festivalului, la prietena Selma pe care am și sărbătorit-o cu un BBQ bine populat, cu ocazia adăugării unui nou trandafir...nu în păr – ca mine - ci la buchetul vieții ca noi toți.

Deci Fringe-u-i musai!

Aaah, la anul ar intra din nou un Fringe cu niște highlanduri scoțiene, un cimpoi, un Lochness....cine se bagă? De preferință cineva care știe să conducă așa ca ei.

În rest am stat prin Londra. Așa mă copleșește orașul ăsta că nu prea știu să zic ce-mi place și ce-mi place și mai mult.

Ploaia lor e un mit, am avut soare pe linie mai toată vara.  Au inventat-o ca să scape de emigranți, dar e fraiereală din ce-am văzut vara asta , așa că haideți toți. 

Se mai așează poveștile și probabil din Nuremberg o să bag o retrospectivă despre cum a fost să locuiesc în Londra. Până atunci, sper să pară calea lungă...

Tuesday, July 30, 2013

Nasol & Periculos


A trecut mai bine de o lună de când n-am mai scris nimic și problema principală e că nu știu exact de unde să încep. Sunt de 2 luni în Londra și mai rămâne una. Mica dilemă e acum dacă să mă obișnuiesc sau să mă feresc de rădăcini. În septembrie mă întorc în Germania unde e foarte fain profesional și...mai bine să rămânem în Londra cât mai ține vara asta minunată.

În principiu, de când am venit, trăiesc între Anglia și Germania: lucrez în Anglia dar cu o ureche și vreo 20% din timp sunt implicată în proiecte nemțești. Locuiesc cu un neamț și o englezoaică. Beau Twinnings dintr-o cană cu Hamburg.

Și apropo Hamburg, parcă acolo rămăsesem cu povestea.

Acum o lună jumate m-am dus într-un adevărat business trip la Hamburg  unde urmam să țin o prezentare lungă la un client foarte important. Cel mai greu e, se pare, să împachetez pentru 3 zile împărțite inegal între formal-4 stele și casual-hostel.  Mai ales că zborurile low-costul de acum te lasă să iei cu tine o poșetă și cam atât.

La formal-4 stele am ajuns sponsorizată de proiect. Doamnele de la recepție s-au gândit înaintea sosirii mele să mă upgradeze la Junior Suite, văzând că sunt de firmă. Eu am intrat destul de hippy îmbrăcată și foarte plouată, mi-am luat în primire camera de pe Executive Floor și mi-am pus converșii la uscat într-un dressing de mărimea garsonierei din Nuremberg. M-am scufundat în puful pernelor și m-am răsfățat.

A doua zi, după ce am prezentat cu succes ce trebuia, s-a dizolvat și vraja corporatistă. Caleașcă mi-a devenit tramvaiul și palat un hostel de pe strada cea mai rău famată a orașului, unde auzeam română mai mult decât cerea dorul de casă. Hostelul cu pricina era condus de un moșneag care știa foarte puțină germană și strâmba din nas de câte ori îi ceream ceva. Podeaua o numeam lavă, ca nu cumva să ne lase amintire vreo ciupercă de picior. În concluzie, dacă ajungeți pe la Hamburg nu știu să vă recomand unde să locuiți, dar știu sigur să va zic unde să nici nu călcați.

Colocatara la greu a fost Zamfira. Venită cu un tren întârziat din Berlin Zamfira a stat cu mine la bine si la rău.

La bine a fost cu siguranță restaurantul de pește din port, grădina exotică dintr-un parc central, tura de magazine vintage din Schanze și discoteca de rap nemțesc din cabana vânătorească (desigur). 

Ne-am dorit tare să mergem la un club într-un fost buncăr, numit tradus Nasol & Periculos. Ceea ce urechea modernă traduce cu  Cool & Lejer. Când am ajuns acolo însă răsuna de jos muzica techno. Niște tineri băieți post-pubertate, care încă  nu aflaseră că cerceii rotunzi nu se mai poartă de pe când s-au despărțit Take That, urcau scandalizați pe scări spre locul cu fapta. A devenit așadar Nasol (muzică techno anii 90) și Periculos (public născut spre capătul anilor 90). Am plecat unde ne șade bine, la rap nemțesc sub disco-ball.

Am spălat păcatele a doua seară la niște raggae fain.


Aah, știați că Beatleșii sunt lansați în Hamburg? Există acolo vreo 2 pub-uri celebre pentru că i-augăzduit pe primele drumuri muzicale pe Beatles,ceea ce-i dă un plus de coolness orașului (careoricum ține piept Berlinului la hipstereală). 
 
Ne-am mai plimbat prin port, Hafen City, prin St Pauli, prin Altona și alte zone în care ne doream să ajungem sau ne rătăceam. Până una alta, o umplutură bună în acest sandwich londonez.


Sigur mai ajung în toamnă în Hamburg pentru că mai am de explorat. E un oraș tare fain. Și pentru Germania chiar foarte cool și deschis la de toate.

Până una alta, mai îmi văd de Londra și când ideile sunt așezate le voi pune și pe ele pe hârtia asta virtuală.

Oricum, fiind între 3 culturi acum am o perspectivă diversă asupra lucrurilor și relațiilor cu oamenii.

Știți  ce e mai rău decât să trăiești în vest fiind dintr-o țară  cu reputație proastă? Haha, să fii din două țări cu reputație proastă! Și încă ce extreme! Avem România (aici reacțiile se împart: cei depășiți geografic, care încearcă să aprobe politicos orice spui numai să nu îi scoți la tablă și scepticii care au auzit de rău și nu știu cum să nu-și dea pe față antipatia). Apoi, zic But I live in Germany, lucru care nu trezește mai multă admirație, din contră, că doar își duc și nemții crucile lor și în plus mai și câștigă toate campionatele (ba mai joacă finalele tot între ei)...și până la urmă e vorba de prosperitatea altuia, poate ușor îngâmfată...

Așa că viața pe insulă e tare pestriță, dar nemărginit de bogată în experiențe și evenimente.

Și ce-am văzut și ce-am făcut o să vă povestesc.