Like a Bosfor

A fost weekend lung in Bavaria, ca de Paști. Weekendurile lungi sunt de obicei o minune, dar nu și când din patru zile libere, trei ai toate magazinele închise. Paști nu am sărbătorit, de rezolvat chestii nu am reușit, deci am stat și m-am refăcut după ce acum o săptămână am obosit în Istanbul.

Cu Zamfira, Draghi și Tudor am plănuit de la începutul anului escapada. Biletele de avion le-am luat relativ din timp. Dragoș și Zamfira au pus piciorul în Taksim cam deodată, pe dupămasă. Aveau instrucțiuni clare să preia cheia apartamentului rezervat prin Airbnb și să pună niște beri locale la rece. Tudor și cu mine ne-am sincronizat întâmplător pe aeroportul Atatürk și la 23:00 băteam în ușa apartamentului care urma să fie denumit “acasă”  pentru următoarele 4 zile.

Zamfira și Draghi dormeau.

Locuiam în Taksim, unde recomandă toată lumea că trebuie stat. Apartamentul  se numea “Real Life” Apartment,  pentru că promitea încă din anunț o senzație foarte autentică. Diferența culturală m-a pălit pe mine doar în prima seară, când, ajunsă din Nurembergul cel ordonat și așezat  mă trezeam că-mi tot împiedic trolley-ul pe trotuarele minunat de imperfecte și printre puhoaiele de oameni gălăgioși, preponderant bărbați. Începând de a doua zi însă am inceput să inspir haosul la fiecare colț și să mă bucur de culori, miresme și zgomot mereu.

În Istanbul sunt foarte multe lucruri de făcut. Foarte. Iar când se întâmplă așa într-un oraș, cea mai bună soluție e un Tudor la fața locului. Fiind poate cel mai umblat dintre noi și cam cel mai curios om pe care îl cunosc, Tudor știe întotdeauna ce concerte nu trebuie ratate, ce restaurante trebuie gustate și ce priveliști admirate.

În rest, spontan.

Excursia noastră s-a desfășurat mereu între ce numeam Real Life și  Roof Top, orașul văzut de sus. La sol mergeam mereu să mâncăm și să gustăm bunătăți în locurile mai modeste, mai neturistice și  mai de-ale locului. Sus, pe acoperișuri, dansam și ciocneam beri scumpe cu privirile spre Bosfor.  Se spune că Istanbulul  trebuie vizitat cu privirea ridicată,  pentru că cele mai tari locuri și localuri sunt în mansardele clădirilor. Fiind un oraș pe coline, priveliștea e cel mai bun decor în toate locurile astea.

Bosforul l-am vazut și mai de aproape, nu doar de sus. În ziua 2 a excursiei, care trebuia  să fie cea mai ploioasă, am luat o excursie de 6 ore bune care ne-au dus până  aproape de Marea Neagră. Am ajuns într-un port foarte turistic, unde ne-am propus, fiind sub semnul apei, să facem masa de pește a excursiei. Ne era poftă de un festin după toată ploaia așa că ne-am pus la o masă și ne-am luat porția de fosfor de Bosfor.

În satul ăla, în care am stat cu totul vreo 2 ore, era plin de câini vagabonzi. De-a dreptul dulăi solizi, evident bine hrăniți, speram noi că nu cu ciolan de turist. Când ne-am dat seama că singurul cu asigurare medicală dintre noi era Draghi, Tudor l-a poftit să meargă în față să salute el întâi dulăii că era singurul cu liber la antirabic. Am râs foarte mult.

Pe barcă înapoi am stat înăuntru la ceai iar seara am luat iarăși Taksimul la picior, scoici, kebab picant, dans sus-de-tot pe muzica reggae și puțin, puțin somn.

Dimineața, cafea nes la noi în bucătărie.

A mai urmat o zi plină cu moschei, bazar, baclavale, străzi aglomerate și multe, multe povești…Cum se întămplă mereu când patru prieteni buni se adună din patru puncte ale continentului în al 5-lea.

Ah, am fost și la muzeul de artă modernă, numit chiar Istanbul Modern, care pe lângă faptul că profită de o poziționare perfectă pe malul apei mai e și plin de artă și instalații nemaipomenite. Mă gândeam la început că o vizită a unui muzeu de artă m-ar smulge din visul oriental pe care îl trăiam de 2-3 zile, dar de fapt ne-a completat excursia explicând Istanbulul din perspectiva artiștilor contemporani, mai ales când îmi amintesc de instalațiile video. Tare merită integrat muzeul ăsta într-o excursie de weekend.

Seara la concert!

De cum am ajuns în Istanbul am zis că n-ar strica un concert iar cei pe care speram noi să-i vedem recomandați de Tudor erau Athena, o trupa de ska/rock/balkan care se pare că e foarte celebră la ei. Așa celebră de fapt că au fost sold out 2 zile consecutiv. Ne-am “consolat” atunci cu  Jamie Lidell, un englez care cucerește o sală de oameni cu un one-man-show în care mixează muzică electronică live, adaugă beat box și acompaniază cu o voce destul de stridentă  încât să funcționeze numai bine combinația.

Să continue cheful!

După ce am rupt opinci acolo am rătăcit din nou în Taksim și  am ajuns la Babylon, localul unde avea să aibă loc concertul Athena. Am zis că măcar dacă nu vedem trupa să vedem locul și el destul de popular în cartier. Am ajuns acolo, trupa abia intrase în scenă. Mai aveți 4 bilete? Nu știu, stați să verific…bine, intrați!

Încă o oră bună de țopăială. Lume multă. Genul de concert la care toată lumea știa toate versurile. Noi nici unul, dar am fredonat în engleză când trupa a băgat un cover ska turcesc a piesei My Way.

Scoici și mai departe.

Barul preferat unde puneau ăia muzică pe gustul a tuspatru a fost descoperit cu o seară înainte și repetat. Se cheamă Araf. Tot așa, la ultimul etaj, cu priveliște și lume veselă. La 4 se închid cluburile în Taksim, numai bine ca turistul să mai fie și a doua zi în stare de ceva. În cazul nostru, de plecat din nous pre realitatea bine organizată.

Un ultim kebab și aeroport.

De data asta fiecare cu ora lui de decolare. Eu am ajuns în aeroport ca să aflu că avionul meu avea întârziere vreo 2 ore. Am stat, am citit, m-am dus prin Duty Free. Așteptând la coadă să urc în avion, în sfârșit, îmi alungam oboseala cu gânduri vesele despre cum curând aterizez, intru în casă și  dorm. Vizualizez detaliat această fantezie, până la detaliul cheilor. Pe care le-am pus în noptieră, ca să nu le pierd prin vreun club, pe vreun acoperiș. Speram cumva să fie în bagajul de cală. “Hello, this is Carla, I checked out today from apartment no 7. Did you happen to find a set of keys in the bedroom?”

Seara erau toți excurșioniștii în patul lor înafară de mine.

Mi le-au trimis  după 2 zile cu Fedex. Am stat la Miriam, prietena mea spanioloaică. Partea bună a fost  că, venind din excursie, aveam la mine de toate: prosop, pijamale, haine de schimb.

Efectul glumelor desfășurate pe cele patru zile ca de festival m-a mai ținut vreo trei zile extrem de bine dispusă. Abia aștept următoarea escapadă.

Și Nuremberg-ul pare tot mai mic.

Multi Culti

-->

Tocmai am ajuns acasă după un concert de duminică despre care am aflat prin comunitatea Couchsurfing de la doi “ce le pasă” de 21 de ani, veniți din Berlin special pentru acești Firewater. Firewater, un nume care se anulează pe sine, este practic prima alternativă dacă cumva ți-ai uitat Gogol Bordello-ul acasă. Cei doi couchsurferi, tineri  studenți călători sunt niște mici groupies, care au străbătut toată Germania să țopăie balcanic în Nurem-burg, cum a strigat solistul toată seara. Ea, mult prea frumoasă pentru el, își va da seama de asta abia peste câțiva ani, din poze.

Și când mă gândesc că până weekendul trecut eram sceptică față de couchsurferi…

Acum o săptămână am fost însă la Praga, pentru un city-break clasic, în care prietena din România se mărită cu logodnicul tunisian. La masa de 20 de persoane se vorbea pe stânga arabă, pe dreapta română iar flacăra lumânarilor din mijlocul mesei lungi se mișca la vibrațiile  diferitelor accente franțuzești prin care încercam fiecare să  socializăm.

Cina supra elegantă s-a terminat pe la 11 seara cu un ton la grătar pe  pat de risotto , iar eu am plecat încet de tot (că repede pe pavaj medieval și pe tocuri nu există) spre Zizkov, cartierul cool-alternativ al Pragăi. Acolo aveam să mă văd intr-un club cu muzică live cu niște couchsurferi de pretutindeni. Am plătit echivalentul a vreo 5 euro  la intrare în primul club și am primit o brățară portocalie-neon cu care puteam colinda toate puburile din acest cartier Zizkov (a se citi Jijkov și a se vizita la pas!). Din noua mea gașcă au făcut parte niște americani, un englez, un polonez umblat prin toată lumea, o cehoaică și poate o bulgăroaică sau mi s-a părut. Dans a fost, muzică bună oricum și povești de pățănii de pe fiecare continent, berechet.

Dimineața următoare m-am trezit lejer la un 12:00, în camera de hostel împărțită cu trei fete  de 19 ani în perioada Erasmus și în faza Coldplay a vieții lor. Mi-am amintit din poveștile lor că într-adevăr “that was when I ruled the world”. Am fost nostalgică însă doar până în momentul în care am realizat că acum chiar îmi permit un mic dejun cu cafea, nefiind dependentă de mezelul cumpărat la reducere de la alimentara din colț. Pentru că bursa asta Erasmus înseamnă pe scurt aventură, distracție și ... parizăr.

A doua zi am străbătut Praga mai întâi cu mireasa Pinky, cu care ne-am povestit toate poveștile de fete după un an de nevorbit pe șleau și apoi cu un polonez triat din gașca de couchsurferi care prelungise și el weekendul de capul lui și fără  plan social. Tipul ăsta a fost prin toată lumea. Toate poveștile  lui încep cu “pe când locuiam în Manilla” sau  “după 3 luni de Noua Zeelandă” etc..tipul a locuit în țări de care noi nici nu am auzit și are povești greu de urmărit cu gândul. În orice caz îți face întorsul la birou de luni mult mai greu decât este.  Mi-a arătat niște locuri foarte tari în Praga, printre altele un local cu un pian vechi și șemineu unde oricine știe și are chef poate cânta. La șemineu se încălzeau pe note de amatori doi purceluși adevărați, mascote locate, care aleargau de colo colo și acompaniau prin grohăit. După încălzirea asta am plecat și noi spre pub-ul Acropolis din Zizkov, care e probabil cea mai bună idee din câte există sâmbătă seara în Praga. Foarte funky.

După o duminică în care am fentat vremea cea rea în expoziții am revenit la viața mea normală, în timp ce noul meu amic se pregătea de viața lui normală, în care probabil va continua să schimbe continentul la fiecare 3 luni.

La job e foarte bine.

Ieri am făcut un tur istoric al Nurembergului, unde ne-au arătat camere de tortură și biserici gotice, cam ce se poate vizita într-un oraș care se vrea foarte medieval, dar care de fapt e reconstruit după ce a fost terminat de bombe în al doilea război.

O nouă pasiune locală e să cunosc străini și să culeg ce știu sau ce zic  de România. Lucrurile se schimbă, nu mai zice nimeni de hoți și alte rele. Am întâlnit în schimb un indian fascinat de trupa Akcent, îi avea pe telefon, apoi un mexican fascinat de Transfăgărășan și un spaniol care spune că auzit că Bucureștiul e faimos că are foarte mulți copaci….(?)

Ce-i practic la acest Nurem-burg e că e aproape de tot felul de locuri faine. Și că are zone pietonale cu Fachwerk și râu. De alea însă mai urmează să mă atașez.  

Regula simplă a cutiei poștale

M-am trezit acum două dimineți cu zâmbetul de vineri pe buze. Pentru că din toate hainele mele "casual" vinerea îmbrac mereu blugul apucat cu stânga și puloverul cu dreapta, eram gata relativ devreme pentru a încheia încă o glorioasă săptămână de muncă. Ies pe hol, poșeta în stânga, gunoiul în dreapta, mă întorc să încui și aud un ascuțit și nedorit “Guten Morgen, Frau Bancu” din capătul holului. Raza dimineții mele avea să fie doamna B. care “de mult spera să ma întâlnească“. Speranța e, într-adevăr, mereu importantă dar uneori ajută și un bătut la ușă.

În orice caz, domna B. dorea de mult să îmi transmită că am greșit când mi-am trecut de mână numele pe cutia poștală și că trebuie urgent să înlocuiesc bilețelul ăla oribil cu unul decent, scos la imprimantă, că doar oricum eu lucrez la birou. Se consultase se pare, cu administratorul  de bloc și au hotărât împreună că dacă nu schimb eu bilețelul de bună voie mă vor taxa ei 16 euro pentru o plăcuță frumoasă cu numele meu, că asta e o clădire îngrijită și așa ceva hidos e inadmisibil. Doamna B. însă pare că se dă repede de partea mea și îmi spune să mă conformez regulii înainte să se supere administratorul și să ma chiar pună la plată. Eu i-am propus să-i transmită administratorului că îl aștept oricând la mine la ușă să discutăm problema.

Fiul doamnei B. locuiește la Berlin, lucru pe care îl menționează cu sprânceană ridicată de câte ori vorbim. Băiatul acum s-a ajuns, stă la capitală și chiar și el de acolo e de părere că e inadmisibil să îmi trec numele pe cutia poștală, în scris de mână.  Mi-ar fi  schimbat chiar el  plăcuța, dar el stă departe, la Berlin. A ajuns, deci, cazul casuței mele poștale la porțile Brandenburgului, mai e un pas până să afle și doamna Merkel și să dea lege.

I-am explicat doamnei  B. că administratorul ar trebui să aiba preocupări mai mari decât plăcuța cu numele meu scris de mână, având în vedere că ușa de la garajul comun e stricată de o lună și că cineva fură  din spălătorie. Mutând discuția în cu totul altă direcție, doamna B. și-a pierdut din avânt și a deviat de la subiect urându-mi curând o zi bună și eu ei.

Cineva mi-a furat coșul de rufe din spălătoria comună din subsolul blocului. Îl lăsasem acolo pe timpul unei spălări, cu intenția să îmi transport mai tarziu rufele rezultate tot în el. Cineva s-a gândit probabil că e un coș abandonat și l-a salvat de la un destin însigurat. Am lăsat apoi un bilețel în spălătorie (tipărit pe calculator că doar lucrez la birou) spunând că aș  mai fi avut nevoie de acel coș de rufe și că oricine l-a luat ar trebui să se gândească pentru sine de ce fură ceva, ce altă persoană folosește pentru depozitarea rufelor murdare. Nu am primit răspuns, dar pentru că persoana voia să demonstreze probabil consistență în acest fetișism și-a apropiat în scurt timp întinzătorul meu de rufe.

Și așa am ajuns eu în vestul civilizat să îmi întind rufele încuiate în pivniță.

5 case mai încolo, noua mea prietenă, Cătălina, își încălzea a doua tură de apă în oale, pentru dușul zilnic, întrucât centrala i se stricase și în aproape o lună nu au reușit să-i schimbe piesa buclucașă. 

Ah, și voiam de fapt să povestesc despre Viena, despre retro-futurism și cu ce se mănâncă un hot pot. În schmib m-am oprit la mierea din izoarele bavareze, care curge neîncetat, atâta timp cât fiecare își cunoaște și își respecta rolul în stupul mereu activ. 

Poveste de iarnă

-->

Am stat cam o săptămână la Tg Mureș. Crăciunul e singura perioadă din an în care orașul, ca și toate celelalte orașe natale, redevine ceea ce a fost. Brusc pe stradă întâlnești aceleași fețe cunsocute de ani iar în localurile preferate, pe lângă proaspeții post-adolescenți, mai apare câte un fost coleg cu “ce mai faci”-ul  pregătit. Brusc, jumătate din anturaj e familiar iar, în timp ce generațiile mai tinere și mai de drept să fie acolo, se miră că s-a umplut barul de moși, noi ne mirăm că ei mai au voie să stea afară la ore dinastea târzii.

Cumpărăturile se fac tot pe ultima sută de metri, numai că în loc de Luxor șI Romarta mergem la Mureș Mall și Promenada.

Ce s-a schimbat poate este mersul la colindat. Dacă în liceu străbăteam orașul în lung și-n lat colindând și 10 case de părinți neistoviți pe seară, anii trecuți am numit pe tot  a 4-a persoană șofer consacrat, să ne plimbe între cele două, maxim 3 destinații de pe listă.  Dar poveștile au rămas la fel de amuzante și vinul fiert la fel de dulce.

Cum nu ne plac schimbarile, am numit și anul ăsta data de 26 decembrie data chefului cel mai mare, și ne-am strâns cei mai veseli dintre noi într-un pub în care ne place nouă să ne rupem opincile dansând. Acest chef, devenit tradiție de vreo 4 ani încoace e, cel puțin pentru mine, cea mai familiară și sigură formă de distracție de pe parcursul întregului an. Oamenii  sunt cam tot aceeași, foști colegi papiiști în mare parte, dar nu exclusiv, de diferite generații, cu care ne știm de ani de zile de pe coridoarele liceului sau din povești.

De parcă nu erau regăsirile destul motiv de sărbătoare, anul ăsta am mai ciocnit pahare și pentru Ariana, care s-a hotărât să-și pună pirostriile cu un minunat flăcău olandez pe nume Gertjan.

Și iată așa se făcea, că la sfârșitul anului, împăratul mai avea doar o singură fată  de măritat…

Pentru că familia se extinde așadar spre nordul Europei, m-am desprins și eu cu greu de gașca de-altă dată - cu care o vom face din nou lată mai la vară -  și am zburat cu tânăra pereche la Utrecht, via Dortmund, ca să cunosc o parte din invitații mirelui la nunta ce va urma. Fratele lui Gertjan cu prietena lui și un bebe mic în burtă ne așteptau în aeroport. După o cafea și-un pahar cu apă am pornit pe drumul de două ore spre Utrecht.

Prima zi de Olanda am încălecat pe-o șa de bicicletă și am luat Amsterdamul spiță cu spiță de-a lungul canalelor și a râului Amstel. Ne era foame și totul era închis, dar totuși cântam prin ploaie pedalând pe malul apei.

După câteva ore extrem de bune ne-am întors la Utrecht.

Acolo Gertjan locuiește într-un apartament imens, cu încă vreo 5 oameni și o pisică. Totuși, atât spațiu există că nu prea s-a simțit aglomerația, excepție noaptea de revelion când duplexul a devenit discotecă cu etaj pentru cei 30 de invitați. Nu pot spune că am deprins vreun obicei olandez legat de trecerea dintre ani, dar am reținut că ei numesc seara de 31 “noaptea veche” si ziua de 1 ianuarie…ați ghicit,…”ziua nouă”.

Așa că am dansat cu și ca olandezii de acest “Oud & Nieuw” și a doua zi am mahmurit puțin cu supă ultra sărată și bitterballen – niște bile de carne tocată îmbracate în pesmet și dublu prăjite în baie de ulei. Delicatesa asta e fix ce trebuie după o noapte de chef.

Ziua Nouă a fost destul de scurtă pentru mine, pentru că din 2 ianuarie am avut onoarea să mă întorc la lucru și să deservesc economia germană într-o zi specială de muncă, în care multe popoare încă se plictisesc în concediu.

Seara de 1 ianuarie deja schimbam trenuri în Hannover iar după o noapte scurtă de somn am revenit la birou unde nemții erau deja la a doua cafea si probabil al doilea proiect de muncă. A fost prima oară în viață când la întrebarea “Cum a fost în concediu?” mi s-a răspuns cu “A fost bine, dar e bine și că s-a terminat că deja aveam chef să mă întorc la muncă”. Deloc ironic.

Începe un an nou, cu totul diferit, în care am job adevărat dar trăiesc într-un oraș mai mic. Probabil că micul Nuremberg mă va face să-mi doresc cât mai multe excursii și cu puțin noroc voi reuși să le înfăptuiesc. Dăm pagina la Carlatoria 2013. 

În regulă

Se încheie prima săptămână din noua mea viață. Pe doamna B. nu am mai vazut-o și de fapt nici nu am avut mult contact cu ea, doar o dată când am sunat-o să-i cer instrucțiuni pentru jaluzele și la întrebarea “Vă deranjez?” mi-a răspuns cu da. Oricum problema cu bezna s-a rezolvat și acum pot dormi în weekend pe orice vreme.

Înainte ca povestea să ajungă la noul meu job o să mai facă, la fel ca mine, o excursie scurtă la Bruxelles,  unde printre povești, beri belgiene, scoici și alte gurmanderii am nimerit și la unul din cele mai ciudate festivale din viața mea. Există o zi în an în care se sărbătorește un anumit Sfânt flamand – numele lui seamănă cu Verhaegen sau așa, nu am mai reținut. În orice caz, acest sfânt e protectorul universităților și a studenților deopotrivă. Iar sărbătoarea se face printr-o mare petrecere într-o zi în care toate cursurile sunt anulate.  Cheful începe pe la ora amiezii, dar nimeni nu respectă asta și primele beri se deschid în primele ore ale dimineții. Apoi, în toiul veseliei, pe la ora 14:00 se adună toți studenții grupați pe frății și semnalizați prin diverse uniforme în piața Sablon din Bruxelles unde îi așteaptă camioane pline cu bere. Fiecare student plătește la început 10 euro și primește o halbă cu bere pe care o poate umple apoi de nelimitate ori din camioanele menționate. Scena asta arată cam așa: fiecare contribuabil primește deci o halba goală în cei 10 euro plătiți, pe care și-o leagă cu funie de gât să nu o mai piardă și se agață apoi de câte un camion din care alți studenți le toarnă bere ca dintr-un izvor inepuizabil de apă cu malț și hamei., când în halbă când în cap. Fiecare camion are muzica lui care poate oscila de la Venga Boys la Drum n Bass sau Abba sau orice combinație între acestea. Camioanele se deplasează din când în când cu 5 km la ora pe arterele principale ale orașului care devine total incirculabil. Eu am ajuns  cu Silviu la ora 4 la datorie, când camioanele erau deja mutate câteva străzi mai încolo. Noi nemaifiind studenți ne-am adus bere în traistă și am încercat să înțelegem plăcerea acelor tineri care se clătinau deja indiferent de ritm. Există toalete ecologice plasate ocazional pe traseu, ele constituind totuși doar puncte de orientare, toată zona adiacentă fiind folosită în același scop. Cei cu stare de ebrietate mai moale mai au decența să urineze pe clădiri sau ziduri, pe când cei mai veseli uită de toate inhibițiile și țintesc în mijlocul grupului în care socializează.

Așa cu sărbătorirea sfinților…la unele popoare se roagă lumea la sfinte moaște, la altele se slăvesc camioanele dătătoare de bere.

Aceeași seară în Bruxelles ne-am ocupat mai mult de sfinți de-ai noștri, la avan-premiera filmului După dealuri, într-o sală plină. Foarte, foarte fain!

Nici plecarea din Bruxelles nu a fost ușoară, pentru că Ryanair-ul de Bratislava decola la ora 7. Am dormit în avion și apoi și în busul Bratislava – Viena, care m-a dus din nou în casa lui Tutzi pentru ultima săptămână de închis conturi, la propriu, în Austria.

****

Iar lunea trecută mi-am luat în primire noul birou, cu un buchet de flori și o mapă de welcome plină cu produse promoționale mov, de altfel culoarea logo-ului companiei.

Jobul meu, repet, se cheamă  Junior Cultural Insight & Qualitative Reasearch Manager  dar și-au simplificat problema pe cartea de vizită numindu-mă doar Junior Manager. Ori pentru că duc acest titlu de Junior în spate am onoarea să și umplu tabele de Excel cu date statistice până nu mai deosebesc rândurile de coloane. Pe de altă parte însă, asta se compensează cu tot ce înseamnă Cultural Insight. Prescurtat C.I., termenul se referă la o tehnică relativ nouă de a prevesti ce-i mai bine pentru mărci, studiind, nu consumatorii, ci tot contextul care îi înconjoară: trendurile, tendințele societății, situația politică, situația ecomonică și orice aspect care să ne ajute să înțelegem care factori externi determină un consumator să cumpere sau nu un anumit produs. Proiectele de cheama de semiotică și ce căutăm noi de fapt sunt coduri și semnale care să ne prevestească viitorul. Concret, pentru primul meux astfel de proiect am cumpărat întâi reviste din toate domeniile și am încercat să identific coduri comune care să ne ajute  să  intuim ce trenduri proaspete vor fi mainstream anul viitor . Am mers apoi prin multe magazine de modă, tehnologie, sport etc pentru același tip de inspirație. E absolut normal, ba chiar indicat, să stau mult pe facebook, să mă uit la TV, să mă uit la virale pe youtube sau să citesc reviste de hipsteri în orele de serviciu.

Probabil că descrierea jobului sună relexat și freestyle,  dar să vă amintesc că asta se întâmplă în Germania, unde se fac reguli și despre cum să fie făcute regulile: completez fișe de lucru, time management, prezic orele pe care le voi necesita pentru un anume proiect iar toata compania de 130 de angajați e organizată ca-ntr-un stup de albine. Mai simplu spus, am un job în care, o ard cool “între orele” și dacă mi-a fost aprobat formularul.

De două zile ninge și așa zăpadă e că n-aș pune piciorul în fața porții pentru nimic în lume. Între timp am și o mână de prieteni în zonă, dar parcă mi-e înzăpezită și pofta de socializare.  Înafară de asta mai trebuie să ”lucrez” azi, din pat și cu telecomanda în mână.  

Drumul spre

-->

Am venit oficial în Germania de Ziua Națională a României, mai aproape deci de Hohenzollerii lor decât de ai noștri.

Am preluat în weekend cheia de la noua mea garsonieră de pe lac și câteva ore bune am tot despachetat. Înainte să deschid însă primul fermoar de valiză mi-am luat instrucțiuni migăloase de la dna B. despre cum să deschid geamurile, când să încălzesc, cum să dorm ca să nu-i stric salteaua și ce tip de litere să folosesc când îmi trec numele pe cutia poștală (doar inițiala cu majusculă!). Am întârziat 20 de minute la întâlnirea de azi dimineață și doamna B. mă aștepta cu sufletul la gură spunându-mi că a “disperat așteptând o veșnicie să apar”. Eu am așteptat apoi o veșnicie să dispară ca să dau caloriferele la maxim, fentând astfel cele -5 grade de afară și să dau jos tablourile “scumpe” de Lidl.

Dar înainte să vă spun tot ce mă enervează la nemți mai bine vă spun tot ce mi-a plăcut la spanioli și la belgieni, că între o absolvire și prima zi de muncă merge o excursie, ca unsă.

Așa că am încălecat pe oferte Ryanair și m-am dus la Madrid, Valencia si Bruxelles.

Știți  sau nu, Vio a.k.a. Maria Bata a noastră, apucând drumul  de mare viitoare actriță a poposit pentru câteva luni la Madrid unde face un curs de actorie și își exersează spaniola. Pentru că Madridul îl văzusem doar odată printre gene cu vreo 6 ani în urmă, schimbând un autocar spre Lisabona, mi s-a părut că trebuie să-l vizitez și cu ochii larg deschiși. Așa că am planificat vizita către Vio suficient de lungă pentru a recupera povești și a lua capitala spaniolă la pas. 

Madridul e foarte fain! Nu doar că e el pitoresc și are bulevarde largi și clădiri deosebite, dar impresionează mai ales prin sutele de oameni care umblă ca într-un mușuroi de la un tapas la altul, cam la orice oră din zi sau noapte. Dar mai ales noaptea. Că le cam place la spanioli să înceapă fiesta după o mică siestă ce a urmat cinei de la unșpe seara. Cine nu știe să afle, că frații noștri latini ies la discoteci pe la ore la care în Germania se bagă un slow ca să plece lumea acasă: 2-3 noaptea deci. Sigur, dacă ne apucăm să comparăm economii cine știe unde va fi la final cheful cel mai tare...

Pe lângă baruri și tapasuri am mai avut bucuria să stau 45 de minute în Prado, suficient ca să înțeleg că dacă am fost la Louvre am cam bifat renascentiștii și cine-o mai picta sfinți și episoade biblice. Am descoperit însă un pictor nou mie, El Bosco, amuzant de absurd pentru vremea lui. O sa-i dau și-un google zilele astea.

De locuit am locuit prima noapte la Iunia, cea mai creață blondă din Brăila stabilită în Spania cu un an înainte să ajung eu acolo Erasmus și trecută în portofoliul prietenilor buni la scurt timp după aterizarea din 2006.  Seara doi m-am mutat la Vio, care stă la Diana, o fată foarte frumoasă și sensbilă de care sper să vă mai povestesc după ce mai vine sau mă mai duc.

Și am mai stat la luuungi povești cu Ioana Rosetti, prietenă veche, veche, cam singura bucureșteancă get beget cu care care mă laud la portofoliu după 7 ani de capitală românească. Ea petrece în Madrid cu Popi, Dan, Popescu (am enumerat o singură persoană), îndrăgostit acolo de încă o fată faină, care cu încă vreo 2 colege și ai lor fac o gașcă mare de nu încape la o masă de restaurant de sâmbătă seara.

Pe cât de lesne mi-au fost ajunsul și statul în Madrid, pe atât de grea a fost plecarea. Și nu o zic sentimental, chiar dacă dorul e dor, ci administrativ. Trebuia să ajung obligatoriu miercuri la Valencia, zi de grevă generală. Asta însemna la capitolul transport că se circula între 30% din capacitate și deloc. De acest “deloc” m-am temut eu când am început să cer sfaturi. Am aflat în final de blablacar.es, care funcționează ca un Mitfahrtgelegenheit nemțesc: un șofer cu traseu stabilit și loc în mașină se anunță pe un site că ar căuta pasageri bun-platnici, cu care să împartă drumul anost și cheltuielile adiacente. Așa i-am dat noi, cei 4 pasageri, câte 17  euro lui Guillem, care ne-a dus în siguranță de la Madrid la Valencia în 3 ore.

Lângă Valencia am fost Erasmus în 2006, cum am mai spus de multe ori. Și orașul de Erasmus rămâne mereu în suflet ca o a doua casă. Chiar dacă între timp a devenit a treia sau a patra, tot mă apucă un fantastic sentiment de apartenență de cum văd grădinile Turiei sau plaja. Cine n-a fost la Valencia să meargă. Oraș mereu însorit se spune, unde plouă vreo 10 zile pe an din care eu am prins 2. Ce șansă!

Am stat la Bogdan și Dolores, cu care am plecat după două zile la Tudor în Bruxelles.

Am profitat întâi în Valencia de raze de soare trecătoare pentru un jogging pe plajă, o paella în același nisip, o plimbare cu bicicleta în lungul orașului și o expoziție aniversară Warhol. Seara ne-a emoționat pe toți cu un spectacol flamenco autentic, la care vă  spun cum ajungeți dacă mă întrebați.

Am nevoie de niște timp în weekend să trec cu povestea prin Bruxelles și apoi să o stabilesc în Nuernberg. Despre cât de ciudată e din nou viața de oraș mic și câte tabele strict definite trebuie să completez administrativ la muncă în fiecare zi vă scriu în weekend. Tot atunci o mai bârfim putin pe proprietara apartamentului și pe câțiva mândri bavarezi.

Pe când termin acomodarea la bavarezi miroase deja a sarmale și a plecat acasă.

Doar un deal

Vara asta a fost cea mai lungă dintre toate. Știu că voi practic deja ați trecut la cauciucuri de iarnă, dar eu nu pot încheia sezonul cald fără un pic de vacanță.

Pentru că ultimele luni m-am ferit de ultraviolete in biblioteca universității economice (WU) din Viena, atunci când nu lucram la cea mai faină agenție de publicitate din lume, Young & Rubicam. Concluzia e că până v-ați făcut voi bronzul de mare și de munte eu mi-am făcut lucrarea de diplomă și cam atât. Mai puțin ultima lună, în care printre corecturi făceam pauză de citit manuale, că se apropia în toamnă examenul final, la fel de nemângâiat de soare ca mine.

Practica la Y&R am terminat-o, după cum era contractul, în 12 septembrie. Acolo am culminat prin faptul că spre final mi-au dat pe mână BMW-ul 1 al firmei cu care am mers blană până la Bratislava la o întâlnire, uimită de cum se dau toate mașinile din fața mea pe autostradă. Ca baștanii eram! Dar și  mai baștan era șeful meu care conduce un jaguar decapotabil în care m-a purtat Mad Men style la o prezentare, in care am avut voie să prezint și eu vreo 20 de slide-uri directorului unei mari rețele de telefonie mobilă europeană.

Câteva săptămâni mai târziu eram cu diploma de master pe raft și cu un nou job în buzunar. Iar cum nimeni nu mai e bronzat în octombrie, nu se vede că am tras chiulul la bălăceală vara asta.

Jobul nu e singura mare schimbare a toamnei, ci – pe lângă linia în tonuri închise de la H&M – a venit momentul să mai schimb o dată țara, spre destinația inevitabilă: Germania.

Noua mea casă va fi la Nürnberg. Un oraș care e vintage, fără să încerce. Numele vine de la “nur ein Berg”, adică “numai un deal”, nume, spun eu, semi-metaforic. Cred ca vor urma săptămâni de replici din partea mea despre cât de mic îmi pare orașul, despre cum nu prea sunt cinematografe și alea care sunt dublează în germană, despre ce dialect vorbesc bavarezii sau cât de mulți pensionari există pe metru pătrat. Dar înafară de astea, o să locuiesc într-un oraș foarte frumos! Idilic, pitoresc, unde în centrul cetății se bălăcesc timide rățuștele în râu sub privirile turiștilor care le pozează de pe poduri medievale. Și totul e super pavat, organizat, inflorit și dulce. Casa turtei dulci și a muzeului jucăriilor. Să sperăm deci că fix de asta am nevoie.

Dacă ar trebui să compar repede Nürnberg-ul cu un alt oraș și mi-aș mușca limba înainte să zic Sibiu, ar rămâne Gent, orașul belgian. Medieval, râu, pavaje. Când eram în Gent mă uitam la lumea bună de pe terase și ziceam că pare a fi platoul de filmare a unei reclame la ceasuri de lux. Ei bine, și Nürnberg-ul poate fi un platou de filmare, numai că în loc de ceasuri se promovează pensii private.

Motivul pentru care plec de la idilic imperial la idilic provincial este foarte întemeiat! Acolo mi-am găsit jobul joburilor. După 3 ore de interviu in Nürnberg și o prezentare de 20 de minute susținută în Londra au decis cei de la noua mea firmă să fiu noul Junior Cultural Insight and Qualitative Research Manager.  Cred ca înafară de mine, șeful meu și poate tipa de la HR nu va ști nimeni niciodată cum se numește jobul meu. Abia încape pe o carte de vizită sau pe  Twitter. Dar se prescurtează pentru acest blog cu „cercetare de piață“. Detalii la o bere.

Mai greu decât să obțin râvnitul job, în ciuda tuturor interviurilor, a fost să găsesc un culcuș semi permanent în Nürnberg.  Am luat-o pe modelul filmului „L’auberge espagnole“, adică vizitând apartamente deja locuite, unde aveau câte o cameră liberă, de la anunț la anunț cu interviuri pretențioase. Mă rugau să vorbesc despre mine, să le spun ce pasiuni am în viață și ce activități comune aș dori să întreprind cu potențialii colegi de apartament. Se preferă cățăratul, mersul cu bicicleta pe munte sau ski fontul. Eu abia fug în jurul lacului și mă panichez în oraș dacă se întrerupe brusc banda de bicicletă.

Am văzut case de fete, case de băieți, case mixte. Cea mai mare chestie a fost un apartament de 6 dormitoare și un living și o terasă interminabilă. M-au întâmpinat un neamț, un rus și un moldovean și m-am gândit direct că dacă mai băgăm un român în ecuație o să sune a banc.

Într-un apartament de programtori nu am primit camera liberă, dar am primit o propunere de ieșit la cinema.

O hipioată de 50 de ani cu pisică neagră și decoruri ezoterice l-a ales pe un spaniol în favoarea mea.

Când credeam că bafta s-a terminat am dat însă de doamna B.

Doamna B. e o buni nemțoaică numai bună de băgat într-o reclamă la croaziere, care are cinci copii printre care doi băieți mari din care speră ca măcar unul să mă invite la un suc. Îl convinge ea, mă asigură. Îmi arată un apartament decorat la cheie pe malul lacului. Tablouri luate poate din Lidl, în perfectă armonie cu covorul. Se scuză că bucătăria nu are cuptor, dar promite că încearcă să facă rost de unul electric, zicând că se vede pe mine că îmi place să gătesc și să mănânc. 

Draga de ea!

Am semnat cu doamna B. dimineața următoare, în restaurantul Ikea, unde știe ea un truc de luat cafea gratis.

Pentru că treburile păreau semi rezolvate am decis să respect noua țară de reședință cu o vizită în capitală. Puține orașe ca Berlinul, puțini oameni ca Zamfira și cei din anturajul ei haios.

O să  merg un pic în Spania, să văd pe ce fel de plaje v-ați petrecut voi vara și după o vreme, la 1 Decembrie, patriotic, încep să redefinesc ora fixă în Germania.