Ultimele 10, poate 12 zile le-am petrecut la Chicago. Cel mai mult îmi place când merg într-un oraş pentru cel puţin a doua oară. Atunci deja voi fi făcut excursia cu vaporaşul, voi fi urcat pe cel mai înalt zgârie-nor şi alte turistice. Şi atunci am timp să mă bucur de partea neturistică. Cum am făcut ultimele zile în Chicago.
O parte importantă a fost experienţa culinară. Pentru că aşa mi-am şi dorit. Cine spune că în America se mănâncă prost nu a mâncat bine în America! Americanii au bucătării de a căror popoare de-abia am auzit. Combină legume şi fructe care nici nu ştiu cum cresc. Şi prin americani vreau să spun cubanezi, brazilieni, tailandezi, japonezi şi alţii. Fiecare zi, o nouă experienţă culinaro-culturală. Aşa am mâncat El Jibarito, trimisă de Lavinia la capătul lumii, unde întoarce uliul de Chicago, spre un sandvich puertorican bogat in friptură înghesuită între două plantane (un fel de banane) prăjite.
Alex m-a dus din nou la supa vietnameză unde nu l-am lăsat să îmi comande specialitatea cu penis de bou, ci am mâncat aceaşi supă pe care o adorasem data trecută.
Punctul culminant a fost, însă, la Brazzazz. Acolo am mâncat de prânz cu cei 4 superverişori ai mei, părinţii lor hip şi bunicii lor minunaţi, înspre a sărbători absolvirea lui Alex din cadrul universităţii Loyola. Şi acolo primeai un banuţ, pe o parte negru, pe una portocaliu. Negru înseamă "no, thank you" şi portocaliu înseamnă "yes, please". Adică, vrei sau nu vrei carne? Când pucul era pe portocaliu perindau în jurul nostru chelneri care aveau diverse cărnuri şi friptane pe săbii, din care tăiam câte o feliuţă rumenită asortată frumos din salad barul alăturat. Când era destul, întorceam pucul cu partea neagră în sus şi eram lăsaţi să ne relaxăm.
Toate aceste mâncaruri trebuiau arse cumva caloric, aşa că seara mergeam la dans. Mulţumită absolvirii lui Alex am petrecut destul de studenţeşte prin fel de fel de puburi americane. Totuşi, avem aproximativ 3 kg de "more of me to love", care vor fi supuse la regim mioritic asap.
Cu toate astea, am mai băgat ochiu' şi la căte un muzeu, expoziţie Matisse, Acvariul Shedd, Facultatea de Arhitectură, Parcurile Grand şi Millennium, shopping pe Milwaukee, centru-n lung şi în lat şi câte şi mai câte.
Şi am întâlnit muuultă lume faină, am ieşit la plimbări şi brunchuri şi cafele, aproape ca şi cum aş fi locuit acolo.
Şi am stat mult, dar niciodată destul cu Ariana Vegetariana. Ni s-a alăturat pisica Claudette în ultima săptămână, pe care am suportat-o (adorat-o) destul de bine.
Aşa că multe mulţumiri echipei din Chicago, I loved to be entertained by you :)
Pe foarte curând!
Monday, May 17, 2010
Sunday, May 09, 2010
Senior Bar Crawl
De câteva zile sunt în Chicago, unde am mai fost, dar acum am o altfel de experienţă, poate mai ales pentru că Ariana s-a mutat din centru undeva în nord, în cartierul Edgewater. Aşa că, se pare, că lumea care stă într-o anumită zonă tinde să şi iasă doar prin cartier, la restaurante, puburi etc. Aşa că am ieşit mai mult prin Edgewater, mai ales ca şi verişorul Alex stă la doar 10 minute de noi şi are timp de mine faţă de toţi restu' care lucrează.
Alex, care termina facultatea săptămâna viitoare, m-a luat ieri cu el în Senior Bar Crawl. Senior, adică an terminal de facultate, bar crawl adică să ne târâm prin baruri. Adică toţi absolvenţii în curs se târăsc prin baruri, atenţie, prestabilite! Se face frumos, civilizat, cu orar. Înainte de marea ieşire se face lista cu "în ce bar la ce oră mergem toţi". Aşa că practic se cunoşteau toţi între ei, aveau şi tricouri la fel şi normal că s-au găsit şi oferte speciale la băutură. Fără să mă întrebe, Alex mi-a cumparat un pitcher de Bud Light. La cât e de rea berea aia, nici nu mă mir că investesc atât de mult în advertising. Dar să revenim. Am primit un pitcher de Bud şi primul lucru am cerut un mobil ca să convertesc pitcherul în sistem metric ca să ştiu cât beau. Ariana zice că Bud Light n-are alcool. Şi, într-adevăr, după echivalentul a vreo 3 halbe româneşti, eram pretty fresh.
Mai erau două fete cu noi, care beau Bud Light cu paiul. Mi-am amintit de studenţie. Normal că le-am spus că drinking with a straw will only get them drunker. Normal că mi-au răspuns că ştiu, şi că "that's exactly why we're doing it". Şi normal că m-am simţit foarte bătrână. Adevărul e că am 24 (douăzecişicinci) de ani. Seniorii din baruri aveau cam 21. Dar cumva se comportă cum ne comportam noi în liceu.Am simţit foarte puternic diferenţa de vârstă şi mi-am dat seama pentru prima oară, cât de tare se schimbă modul de chefuit, o dată ce terminăm facultatea. Dar după ce am dat gata pictherul am uitat de vârste şi de riduri.
La finalul serii am râmas să dorm la Alex. Din nou, ca-n facultate când tot rămâi să dormi neplănuit pe undeva, fie că nu sunt bani de taxi, fie de lene. M-am trezit dimineaţa cu dorinţa de a ajunge repede la periuţa mea de dinţi aşa că m-am grabit să ajung acasă. Am făcut şi plimbarea mahmurilor din Chicago care nu au ajuns să doarmă la casele lor (Sunday morning walk of shame). Printre ei fac slalom joggerii responsabili.
Alex, care termina facultatea săptămâna viitoare, m-a luat ieri cu el în Senior Bar Crawl. Senior, adică an terminal de facultate, bar crawl adică să ne târâm prin baruri. Adică toţi absolvenţii în curs se târăsc prin baruri, atenţie, prestabilite! Se face frumos, civilizat, cu orar. Înainte de marea ieşire se face lista cu "în ce bar la ce oră mergem toţi". Aşa că practic se cunoşteau toţi între ei, aveau şi tricouri la fel şi normal că s-au găsit şi oferte speciale la băutură. Fără să mă întrebe, Alex mi-a cumparat un pitcher de Bud Light. La cât e de rea berea aia, nici nu mă mir că investesc atât de mult în advertising. Dar să revenim. Am primit un pitcher de Bud şi primul lucru am cerut un mobil ca să convertesc pitcherul în sistem metric ca să ştiu cât beau. Ariana zice că Bud Light n-are alcool. Şi, într-adevăr, după echivalentul a vreo 3 halbe româneşti, eram pretty fresh.
Mai erau două fete cu noi, care beau Bud Light cu paiul. Mi-am amintit de studenţie. Normal că le-am spus că drinking with a straw will only get them drunker. Normal că mi-au răspuns că ştiu, şi că "that's exactly why we're doing it". Şi normal că m-am simţit foarte bătrână. Adevărul e că am 24 (douăzecişicinci) de ani. Seniorii din baruri aveau cam 21. Dar cumva se comportă cum ne comportam noi în liceu.Am simţit foarte puternic diferenţa de vârstă şi mi-am dat seama pentru prima oară, cât de tare se schimbă modul de chefuit, o dată ce terminăm facultatea. Dar după ce am dat gata pictherul am uitat de vârste şi de riduri.
La finalul serii am râmas să dorm la Alex. Din nou, ca-n facultate când tot rămâi să dormi neplănuit pe undeva, fie că nu sunt bani de taxi, fie de lene. M-am trezit dimineaţa cu dorinţa de a ajunge repede la periuţa mea de dinţi aşa că m-am grabit să ajung acasă. Am făcut şi plimbarea mahmurilor din Chicago care nu au ajuns să doarmă la casele lor (Sunday morning walk of shame). Printre ei fac slalom joggerii responsabili.
Tuesday, May 04, 2010
Jazzed
Încă zi, încă o poveste :)
Dar mai bine mă întorc în timp să vă povestesc ce 1 mai inedit am avut!
Sub clima tropicală a New Orleans-ului am pornit spre Jazz Fest, unul din cele mai mari festivale de jazz din America. Poate ştiţi deja, că eu nu sunt mare jazzeriţă. Ah sigur, ies la baruri care au jazz în nume, îmi place să ascult o muzică bună, am fost şi la Gărâna, dar nu prea am cunoscut marele line-up de pe afişele de Jazz Fest, în faţa cărora mulţi fani ai genului ar fi vărsat o lacrimă de bucurie. Pe lângă câteva formaţii care m-au binedispus că sunau foarte bine, am mers şi la una cunoscută de mine: Pearl Jam. Mai mult ascultasem albumul lui Eddie Vedder de pe coloana sonoră "Into the Wild" şi asta în special graţie lui Gigi şi deci ştiam că tipul se pricepe la muzică. A fost pretty cool, păcat doar că a fost în America, asta din câteva motive. Unul ar fi că aici, festivalul nu e ca la noi. Adică vârsta medie, în primul rând, este poate pe la 40 de ani. O coboară mult nepoţii care se joacă cu găletuţa în nisip (la propriu). Şi, chiar dacă seniorii americani sunt mult mai sportivi ca mine, au plăcerea statului pe scaun. Aşa că, o mare zonă încăpătoare din faţa scenelor e ocupată de aceşti scăunari, cu pături, jocuri, nepoţi şi lăzi frigorifice. Adică, practic, ieşi la picnic, dar în loc de casetofon îţi cântă Pearl Jam. Dacă la noi recunoşti un om care merge la festival după brăţară, acolo după scaunele cărate ca rucsacii.
Dar să vă spun de Pearl Jam. Că mi-a plăcut foarte mult! Dar, din nou, fiind în America, s-a intrat la un moment dat în direct cu eroii acestei ţări, care fac doar bine şi servesc patria în cele mai grele condiţii: soldaţii din Afganistan, care urmăreau concertul împreună cu noi, transmis live, pe care toţi zeci de mii de fani îi aclamau ca pe nişte zei. Pace?
Aşa că, am admirat soldaţii dintre paturici pline de nepoţi şi apoi, la 7 seara, când, desigur, se termină festivalul şi toata lumea pleacă acasă, ne-am reluat şi noi plimbările pe frumoase bulevarde louisiene.
Important e să stai cât mai mult pe străzi, să te bucuri de căldură şi să te fereşti de frig. Pentru că toate interioarele sunt menţinute la 16 grade, afară fiind vreo 30. Aşa le place aerul condiţionat! Şi gheaţa! Noi la hotel oprim aerul condiţionat, dar menajera îl porneşte, aşa că oricum ne întoarcem acasă în ger. O şi aud, parcă zicând: "Turistele astea, săracele, nu ştiu să pornească aerul condiţionat şi se chinuie întruna cu căldura insuportabilă" ... bine, poate nu în română.
Deci mă duc să văd aligatorii. Ştiaţi că se pot mânca? Eu îmi rezum exotismul la sorbit de stridii :) Dar cine se înscrie aici, poate primi un suvenir comestibil cu carne de aligator. Mm mm mm!
Dar mai bine mă întorc în timp să vă povestesc ce 1 mai inedit am avut!
Sub clima tropicală a New Orleans-ului am pornit spre Jazz Fest, unul din cele mai mari festivale de jazz din America. Poate ştiţi deja, că eu nu sunt mare jazzeriţă. Ah sigur, ies la baruri care au jazz în nume, îmi place să ascult o muzică bună, am fost şi la Gărâna, dar nu prea am cunoscut marele line-up de pe afişele de Jazz Fest, în faţa cărora mulţi fani ai genului ar fi vărsat o lacrimă de bucurie. Pe lângă câteva formaţii care m-au binedispus că sunau foarte bine, am mers şi la una cunoscută de mine: Pearl Jam. Mai mult ascultasem albumul lui Eddie Vedder de pe coloana sonoră "Into the Wild" şi asta în special graţie lui Gigi şi deci ştiam că tipul se pricepe la muzică. A fost pretty cool, păcat doar că a fost în America, asta din câteva motive. Unul ar fi că aici, festivalul nu e ca la noi. Adică vârsta medie, în primul rând, este poate pe la 40 de ani. O coboară mult nepoţii care se joacă cu găletuţa în nisip (la propriu). Şi, chiar dacă seniorii americani sunt mult mai sportivi ca mine, au plăcerea statului pe scaun. Aşa că, o mare zonă încăpătoare din faţa scenelor e ocupată de aceşti scăunari, cu pături, jocuri, nepoţi şi lăzi frigorifice. Adică, practic, ieşi la picnic, dar în loc de casetofon îţi cântă Pearl Jam. Dacă la noi recunoşti un om care merge la festival după brăţară, acolo după scaunele cărate ca rucsacii.
Dar să vă spun de Pearl Jam. Că mi-a plăcut foarte mult! Dar, din nou, fiind în America, s-a intrat la un moment dat în direct cu eroii acestei ţări, care fac doar bine şi servesc patria în cele mai grele condiţii: soldaţii din Afganistan, care urmăreau concertul împreună cu noi, transmis live, pe care toţi zeci de mii de fani îi aclamau ca pe nişte zei. Pace?
Aşa că, am admirat soldaţii dintre paturici pline de nepoţi şi apoi, la 7 seara, când, desigur, se termină festivalul şi toata lumea pleacă acasă, ne-am reluat şi noi plimbările pe frumoase bulevarde louisiene.
Important e să stai cât mai mult pe străzi, să te bucuri de căldură şi să te fereşti de frig. Pentru că toate interioarele sunt menţinute la 16 grade, afară fiind vreo 30. Aşa le place aerul condiţionat! Şi gheaţa! Noi la hotel oprim aerul condiţionat, dar menajera îl porneşte, aşa că oricum ne întoarcem acasă în ger. O şi aud, parcă zicând: "Turistele astea, săracele, nu ştiu să pornească aerul condiţionat şi se chinuie întruna cu căldura insuportabilă" ... bine, poate nu în română.
Deci mă duc să văd aligatorii. Ştiaţi că se pot mânca? Eu îmi rezum exotismul la sorbit de stridii :) Dar cine se înscrie aici, poate primi un suvenir comestibil cu carne de aligator. Mm mm mm!
Saturday, May 01, 2010
În sushi-n jos
A fost foarte comic, că în Nerw York am poftit foarte tare sushi şi ne uitam cu Claudia, prietena şi gazda noastră din Queens, peste meniu. Soţul ei, Mihai, venea de la lucru şi scria sms ca ar mânca şi el sushi. După o baterie descărcată, o lipsă de comunicare şi o comandă plasată greşit, ne-am trezit cu 2 plase pline ochi cu caserole de sushi. Aşa că am mâncat asta 2 zile, mic dejun şi cină, aproape că am ajuns să "glow in the dark" de la tot fosforul. Dar ce buuuun!
Asta am făcut ultimele două zile în New York. Asta şi kilometri nenumăraţi prin Manhattan şi Brooklyn. Îmi place foarte mult :)
Şi azi deja m-am trezit în New Orleans. E festival, aşa că ieri de pe la 7 străzile erau pline, formaţile cântau live în baruri, terasele se întreceau în crustacee şi picanterii şi eprubete cu alcoale colorate se pasau de la unii la alţii. Bourbon Street e o combinaţie ciudată între Jazzăraie şi shake that bootie, treci de la un bassist rastafarian la raggaetoane sau hip hop. Totuşi, domină jazz-ul. Mai ales că e festival!
Festivalul se desfăşoară între 10 am şi 7 pm. Apoi lumea e pe străzi. Adică azi voi merge la concert Pearl Jam pe lumină.
La ocean nu are rost să mergem, pentru că e ceva ulei periculos chiar aici în golf. Dar vom face o croazieră pe râu, sper! Cică vedem şi croco. Abia aştept! Număr clipele: One Mississippi, Two Mississippi, Three Mississippi....
Asta am făcut ultimele două zile în New York. Asta şi kilometri nenumăraţi prin Manhattan şi Brooklyn. Îmi place foarte mult :)
Şi azi deja m-am trezit în New Orleans. E festival, aşa că ieri de pe la 7 străzile erau pline, formaţile cântau live în baruri, terasele se întreceau în crustacee şi picanterii şi eprubete cu alcoale colorate se pasau de la unii la alţii. Bourbon Street e o combinaţie ciudată între Jazzăraie şi shake that bootie, treci de la un bassist rastafarian la raggaetoane sau hip hop. Totuşi, domină jazz-ul. Mai ales că e festival!
Festivalul se desfăşoară între 10 am şi 7 pm. Apoi lumea e pe străzi. Adică azi voi merge la concert Pearl Jam pe lumină.
La ocean nu are rost să mergem, pentru că e ceva ulei periculos chiar aici în golf. Dar vom face o croazieră pe râu, sper! Cică vedem şi croco. Abia aştept! Număr clipele: One Mississippi, Two Mississippi, Three Mississippi....
Subscribe to:
Posts (Atom)