Barcelona Bellona

Am plecat spre Barcelona sâmbătă dimineaţa devreme, pe când abia se rumenea în cartier primul strat de carne de kebab, acest deliciu culinar tipic sectorului 10 din Viena, în care locuiesc de mai bine de două săptămăni.

Drumul spre Barcelona nu a fost direct, ci cu escală de vreo 4 ore la Duesseldorf. Prea mult ca sa nu înnebuneşti şi prea puţin ca să mai dai o fugă prin oraşul ploios. Dar după un total de vreo 10 ore pe drumuri am ieşit din aeroport la, să tot fie, 20 de grade mediteraneene.

Hotelul avea 4 stele. Am fost destul de şmecheră (citiţi norocoasă), că m-am lipit de mama la un congres de gastroenterologie şi am avut parte de toate privilegiile medicilor, printre care hotel care dă nas în nas cu Casa Batllo de pe Paseo de Gracia, cine elevate cu fructe de mare, flamenco şi alte bunătăţi.

Mai fusesem în Barcelona în timpul semestrului meu Erasmus din Valencia. Aşa că revenirea în Spania a fost şi cel mai apropiat sentiment de „acasă” pe care l-am avut în ultima lună şi jumătate de când am plecat din România. Mai ales că am fost cu mama. Dar am şi redescoperit toate elementele care mi-au plăcut la Spania în 2006 pe lângă multe lucruri noi, de care poate nici nu ştiam: Barceloneta, o parte de plajă, faleză, într-un barrio foarte latin şi cald, Pueblo Espanol – pavilion de expunere a ţării la expoziţia mondială din 1929, unde azi se pot recunoaşte reproduceri de clădiri şi piaţete din oraşe iberice, zona de simpozion, Forum, cu clădiri moderne de birouri şi plajă generoasă, pe care am petrecut citind cât timp mama asculta învăţaţi într-ale medicinei.

Am fost la o expoziţie a designerului Mariscal, în casa Mila, la Sagrada Familia, Rambla, Piaţa Spaniei, un mare monument a lui Joan Miro, Arcul de Triumf şi tot aşa.

Plimbându-ne în timpul nostru liber şi profitând de căldură, dăm peste un domn simpatic dar mult prea îmbrăcat pentru cele douăzecişiceva de grade de afară. „Numa’ Dumnezeu o ştiut că o să fie aşa de cald”, se scuză el ardeleneşte. Sigur, Dumnezeu, piloşii de la institutele de meteorologie şi cam oricine a avut contact cu buletinele de ştiri în ziua respectivă J

Experienţa plăcută de mother – daughter a fost completată şi de prezenţa unor prieteni cu care să tot vrei să-ţi petreci timpul: Dan, căruia Barcelona îi prieşte ca un disc cu muzică bună şi Luiza, veselă ca-n Bucureşti, dar cu un zâmbet de Costa Brava plin de relaxare.

Ultima seară a fost festivă de-a dreptul şi anume am primit la cina un platou cu peşte şi cu fructe de mare numai al meu: langustă, ton, somon, midii, creveţi şi alte vertebrate şi nevertebrate necunoscute. Cred că am prins puţin de „glow in the dark” de la atâta fosfor.

Am revenit în Viena miercuri seara, ca să realizez, înainte să intru în casă, că cineva mâncase din farfuria mijlocie! Adică cineva mi-a umblat la maşină. Am aflat după scurt timp că era în singuranţă, cu poliţia rutieră care a considerat că am parcat greşit. Am recuperat-o acum câteva ore usturător de scump. A trebuit să mă ducă un coleg pânp acolo, pentru că această parcare de maşini ridicate se află la capătul lumii şi nu există mijloace de transport în comun până acolo. E ciudat ca au organizat aşa treaba, mai ales că e clar că nu ai maşină, din moment ce ai treabă pe la ei.

Măcar Fordul e din nou parcat corect şi sigur şi am cum să-mi transport mâine stratul subţire de bronz la şcoală.

Noapte bună, Barcelona!

Belgique, c'est chic

Ultimele 4 zile am fost in Belgia. Aş spune în mod normal la Bruxelles, dar mă extind naţional pentru că duminică am mers practic până la Marea Nordului cu oprire mai lungă în oraşul Gent.Dar până acolo....

Am ajuns la Tudor acasă joi după miezul nopţii aşadar, cu 43 de euro mai săracă după ce am fost nevoită să iau taxiul de la aeroport. După un somn confortabil, o dimineaţă însorită şi o supă tailandeză, mai picantă decât aş fi sperat, am pornit singură spre culturalizare. Am stat vreo 2 ore bune în muzeul Magritte care este genial! Magritte e tipul ăla care desenează o pipă şi apoi spune că nu e o pipă. Toată expoziţia e la fel de interesantă. Am plătit 2 euro intrare şi aşa de mult mi-a plăcut că îmi venea la sfârşit să mai plătesc un bilet :) Neapărat să mergeţi şi voi când treceţi prin Bruxelles!

Seara am mers la un altfel de concert, la Botanique, fostă grădină botanică în care acum se organizează expo şi concerte. A fost acolo un one man show susţinut de o femeie (nu cred că se poate spune one woman show, deci o trec la discriminare). Violonista cânta anumite acorduri pe care în acelaşi timp le înregistra. Apoi le reda şi revenea live cu acorduri noi, suprapuse cu cele deja înregistrate, până ce îşi construia o melodie care ziceai că provine de la o mică orchestră. După un anume punct culminant capodopera se autodistrugea prin descompunere, până revenea la simplitatea unor sunete iniţiale. Nu ştiu sigur cum se cheamă tehnica, dar o să mă interesez.

După concert am plecat spre nişte puburi cu un aer internaţional fantastic. De parcă Bruxelles ar fi găzduit întrunirea mondială a stundenţilor Erasmus, sau ceva similar. Dar nu erau studenţi ci doar tineri de peste tot care trăiesc acolo temporar sau nu. O fată foarte drăguţă zbura a doua zi la Riga şi am rugat-o să ne aducă o prăjitură Karum tipică locului (un fel de Eugenia ţărilor baltice). Duminică seara am găsit două Karum în poştă :)

Sâmbătă ne-am trezit uşor loviţi în aripă de la atâta petrecăreală şi degustare de beri locale (am şi făcut un pact dus la bun sfârşit, să nu repet acelaşi sortiment de bere cât sunt în Belgia). Am profitat de vara indiană şi am închiriat biciclete ca să ne dăm în voie până la Atomium. Au fost incredibile 25 de grade pe care le-am sărbătorit pedalând în soare sau analizând discuţii pe gazoane îngrijite. Am apelat de câteva ori şi la coşul cu amintiri...

Chiar când am fost să predăm bicicleta la centru, ne-am trezit în mijlocul unei demonstraţii congoleze de dimensiuni medii, cum susţine Tudor. Eu aş fi zis "demonstratie imensă", că doar erau câteva sute de congolezi, poliţişti, scutieri, maşini de poliţie ca nişte tancuri (nu se joacă belgienii cu loganuri) şi nişte elicoptere care survolau locul. Se pare că un belgian de origine congoleză a fost în vizită în ţara mamă, unde ar fi protestat impotriva actualului preşedinte (cică nu e prea iubit de congolezii de peste hotare). Cetăţeanul a fost arestat în timp ce protesta şi găsit mort 3 zile mai târziu.

Am încheiat demonstraţiile cu o cină foarte bună la restaurantul african din cartier.

Seara ni s-a alăturat o prietenă, Vera, cu care am mai vizitat două, trei puburi din cartier, dar nu înainte să fac o ciorbă de perişoare ca la carte!

Duminică, sub acelaşi soare comandat din catalog am pornit spre Marea Nordului, pe care urma să o pozăm din oraşul Oostende. Cred că iarăşi le-a spus cineva că vin, pentru că oraşul era în sărbătoare: trenuleţe, ringispiel, baloane, saltimbanci. Noi n-am prea participat la chermeză, că doar venisem să încercăm marea cu degetul. Eu am încercat-o chiar până la genunchi, nimic impresionant faţă de mâna de belgieni care se îmbăiau în Marea Nordului în octombrie cum ne îmbăiem noi în cea Neagră în august. Şi cel mai tare mi s-a părut că, de-a lungul falezei se întindeau numeroase tarabe care vindeau fructe de mare la suta de grame. Un fel de tapas consumat în mers! Paradis!

De la Oostende am plecat spre Gent. Un orăşel comparabil cu Brugge-ul, poate chiar mai interesant. Toată lumea era înţolită de duminică, dar atât de frumos, de parcă ar fi avut toţi consilierul personal de imagine. Mă întrebam dacă nu cumva îşi alegeau toate terasele clienţii în urma unor castinguri, de arătau toţi ca scoşi din reclamă la ceasuri aurite. Jobene, cravate, eşarfe elegante, pălării, rochii! Nebunie! Am luat şi noi o bere şi o porţie de "belgian frize" şi ne-am aşezat pe malul apei.

Trenul ne-a readus la Bruxelles seara pe la 21:00. Am mai rămas puţin în oraş şi spre miezul nopţii am ajuns acasă şi am găsit în poştă prăjitura Karum, cireaşa de pe minunatul tort însorit şi glazurat cu prietenie!

Bruxelles: soyez les bienvenus!

Tudor are 9723 de melodii in Winamp. E clar ca trebuia sa cumpar zborul de intoarcere spre Viena cu data mult mai tarzie, dar pana la urma imi vor ajunge si aceste 3 zile insorite. Insorite, pentru ca zice Tudor ca exista un val de caldura care trece prin nordul Europei! Pai sa stea linistit aici pana pe luni.

Pana se raceste cafeaua vreau numai sa va povestesc cum am zburat ieri. Am plecat cu mari emotii din casa mea din Favoriten pentru ca nu stiam exact cum sa ajung la aeroport si pentru ca in Austria (dar cred ca si de acolo-ncolo) orice intrebi primesti drept raspuns un link. Tutzi ce a mai inteles nevoile mele primitive si mi-a scris concret la a cata statie schimb tramvaiul, daca fac stanga sau dreapta cand ies din casa etc. Multumiri!

Emotiile adevarate au inceput doar la aeroport cand mi-au scanat bagajul! Aveam un cadou special pentru Tudor si mi-au spus vreo doua persoane ca nu am cum sa-l trec la handbag. Cum ma asteptam, doamna de la scanner ma semnaleaza, o alta ma trage de-o parte si ma pune sa deschid bagajul. Stiam clar ce voia: borcanul cu zacusca! A zis ca trebuie sa-l las acolo, le-am urat pofta buna, in gand, si am purces. "Warten Sie!" imi spuse, cand observa ca pe borcanul de Tschibo care gazduia bunatatea de zacusca scria gramajul: 100g! Mi l-a dat inapoi si acum sta mandru in frigiderul lui Tudor, detronand humus-ul si alte bunatati tipic belgiene.

Sigur ca, orice cunoscator ar fi aflat instant ca sunt din Romania, din simplul motiv ca ma car cu zacusca intre doua capitale europene. Nu e cazul si cocalarilor din spatele meu care au inceput curand sa-mi comenteze in ceafa intr-o romaneasca foarte clara. Eram noi 3 in burlanul care duce la avion si o aud pe pitzi: "Uite, tipa din spate e draguta! Te las in urma sa intri in vorba cu ea". Atunci au facut o cascadorie in care el se preface ca se leaga la siret, ea il asteapta, totul ca el sa ma studieze. EL, un cocalar pe la 30 de ani, malac, cu geaca de piele neagra, amprenta de piele de sarpe, blugi spalaciti, spitzari de piele intoarsa cu model, pensat, bronzat, ras deasupra urechilor, care isi gelase un soi de creasta in restul de par rar ce incerca sa ascunda fara succes o pronuntata promisiune de calvitie. "Draguta? Asta? Fii serioasa! Hai ma, ca daca si asta-i draguta....EU sunt mult mai dragut ca ea!"

Adica, sigur ca as fi suportat si eu un pensat, poate un anticearcan si un strat subtire de blush, sigur ca eram imbracata de excursie si ca nu mi-am definit buclele in ziua aia, pentru ca foenul cu perie rotativa e prin nustiuce valiza! Dar sa zica el ca e mai dragut ca mine?? Stiu ca voi nu l-ati vazut si nu vreau sa par increzuta, dar, cum ar fi zis Ralush: "Si tu arati mai bine ca asta!" Adica chiar ca i-as fi dat clasa. Era mai aranjat ca mine, nu contest! Dar macar in 3 ani eu voi mai avea par, buclat sau nu!

Am scos arma cea mai de pret: buletinul romanesc tinut in cel mai evident unghi. Comentariile si hahaielile au incetat instant, spre parere de rau aproape, pentru ca pitzi incepuse sa incerce sa imi ia apararea si mai uitam si eu de jigniri. Clar au vazut buletinul. Cand ne-am aglomerat la intrarea in avion, cocalarul isi spala pacatele: "Adica da, e frumusica, dar stii tu, daca avea ochi alabstri..."

Am continuat intr-o usoara stare nervoasa pana la aterizare. Domnul afacerist care se uita la un film pe Ipad mi-a folosit involuntar ca sprijin, pentru ca in jumatatea de ora de somn m-am surprins cu capul pe umarul lui.

La aterizare, ultimul autobuz care trebuia sa ma duca spre oras pur si simplu nu a mai venit. Am luat un taxi scump, de 43 de euro. Erau banii mei de cizme! Ma visam cu ele in avionul de intoarcere, sperand sa revina coca si pitzi si sa uite si ca n-am ochi albastri. Dar ce-i drept, datoram universului vreo 43 de euro, pentru ca am primit o gramada de chestii cadou in ultimul timp.

Am mai ras la o bere cu Tudor aseara si am ciupit putin din cele 7 ore de somn obligatoriu. Acum e soare si eu plec sa mananc o goffre, ceva. And suddenly, everything's right!

O lună şi o căpşună

S-a făcut o lună şi mai bine de când trăiesc din valiză. Ştefan cel Mare, Floreasca, Sângeorgiul de Mureş, Viena Grimmgasse, Veneţia, Viena Schröttergasse, stop! Adică am ajuns la casa mea, unde o să locuiesc un an şi poate mai mult. Nu am chiar despachetat, pentru că nu e liberă camera promisă mie. Stă acolo un chinez care nu se dă dus. Azi a dat semn că ar fi găsit o altă locuinţă şi probabil că în câteva zile va îmbrăţişa inevitabilul şi îmi va lăsa camera complet nemobilată. Din fericire am deja şi o tentativă de mobilă Ikea second hand, care stă sub formă de plăci în debara, promiţând că îmi va servi ca birou, pat, noptieră şi covor.

Amână momentul că cică nu are încă maşină cu care să care lucrurile. Eu mă ofer cu Fiesta! Că până la urmă vorbim de prietenie între popoare!

Până ce colegul chinez eliberează camera eu o folosesc pe-a lui Christian. Christian e un prieten mai vechi din Erasmusul spaniol, datorită căruia am ajuns la acest apartament care se anunţă foarte amuzant! Christian e în Indonezia, camera lui liberă e acum ocupată de mine. M-am desprins cu greu de apartamentul lui Tutzi plin de veselie, afecţiune, bundas kenyer, nespresso şi simţ al umorului. Notez aici veşnice mulţumiri pe care promit să le traduc printr-un cadou scump când voi publica cu succes acest jurnal. :))

Acum, în WG-ul din Schröttergasse se observă uşor prezenţa românească. Să luam ca exemplu dulapul cu alimente: raftul 1 - paste Barilla, sos de roşii nişte cereale, nişte pesto, rafturile 2 şi 3 o făină, un ulei de măsline, condimente, aceito balsmico etc, raftul 4 - zacuscă, zacuscă, miere, dulceată de casă bună, castraveţi muraţi, pălincă în sticla de frutti fresh. Să nu uit să trimit acasă borcanele după ce voi fi savurat.

Mă mai întorc o dată la coşul cu lucruri pozitive şi extrag că aseară am fost în clubul Chelsea la un concert genial al unei formaţii cu nume şi mai genial: Someone still loves you Boris Yeltsin, cu care am şi spamuit facebookul ieri şi azi. Nu numai că am fost şi am dansat şi m-am amuzat dar am mai şi povestit vreun sfert de oră dupaia cu solistul John, foarte simpatic, din Missouri, USA.

Şi mai găsim bucuria faptului că joi pe vremea asta voi fi aproape aterizată la Bruxelles, unde Tudor mă aşteaptă să fac o ciorbă.

Şi cum a fost şi ce-am văzut am să vă povestesc!