Viena Bratislava

Joi seara, 15:30, schimb de sms-uri

Tudor: „Cicalaca, cichicea sunt in bus. Ajung la staţia aia sudtir....Cum te recunosc?”

Eu: „Voi avea o stropitoare verde în mâna stângă”

17:40 un nou sms

Tudor: „ Nici urmă de stropitoare”

Nici n-a dat bine send că eram acolo, cu stropitoare cu tot!

Am plecat direct către Timea şi Tutzi să preluăm o plapumă şi ce am mai uitat eu pe acolo în ultima lună şi ceva. Apoi l-am adus în Favoriten, adică la mine-n cartier, să-i prezint Penthouse-ul. Am grăbit inutil spre o cină pakistaneză. Zic inutil pentru că oricum am întârziat vreo 3 sfert de oră şi ne-au aşteptat înfometaţi Irina, Sterică şi slovacul Peter. Truly sorry...

Pakistenezul ăsta, adică restuarantul numit Deewan, e o mare senzaţie. Trebuie să-l încercaţi când aveţi drum în Viena. E în sistem de autoservire, iar fiecare client plăteşte la sfârşit cât vrea. E plin ochi mai tot timpul, se pare şi foarte cunsocut de vienezi şi „lonely planetari”. Eu am lăsat de exemplu 7.20 eur, pentru un fel principal, un desert şi un pahar de must. Decent, pentru Viena. Mai ales că e foarte bun!

Vineri am mers la şcoală şi am avut ultimul curs cu o profesoară preferată.

Tudor şi-a văzut de ale lui, până seara când ne-am reunit şi am mers într-un pub irlandez să-l sărbătorim pe Sterică şi ai lui 30 de ani. Grupul lui de prieteni e foarte haois şi foarte Erasmus. Îmi aminteşte de semestrul meu din Valencia.

Timea şi Tutzi au plecat la Bucureşti în weekend, iar eu cu Tudor a trebuit să consolăm o Vienă pustiită şi să le ţinem locul la cel mai mare târg de vinuri din Austria, Mondo Vino. Aceleaşi personaje care arată de parcă în timpul liber fac reclamă la ceasuri scumpe se învârteau printre sortimente bahice din nuştiucâte ţări. România din păcate nu a fost reprezentată. Nu zic „din păcate” pentru că mi-ar fi dor de Murfatlar, dar mi-ar plăcea să văd România reprezentată mai des la evenimente globale. Dă bine!

Ne învârteam ca necunoscătorii cerând iniţial un „alb sec”, un „Rioja” – „this is all Rioja” spune doamna care şi-a dat repede seama că nu sunt oenolog – ca mai apoi să o luăm strategic din catalog şi să degustăm ţintit cam cele mai scumpe sortimente. A câştigat un Ribero Duero, recomandat prin transmisiune live de fratele lui Tudor, tocmai din Valencia. I-am transmis complimentele reprezentantului respectivului vin care ne-a complimentat şi el cu o sticlă cadou.

A doua zi, duminică, another day another country, am brunch-uit cu ce aveam prin frigider şi ne-am pornit către Bratislava. Ne-am cazat la un hostel din miez, Blues Hostel, foarte fain, unde am plătit 10 euro pentru câte un pat din 8, în dormitorul numit Berlin. Fiecare dormitor avea un nume de capitală europeană iar la fiecare 8 paturi o baie foarte curată. Ca orice hostel care se vrea recomandat în lonely planet, personalul era foarte simpatic, avea chill out room şi tineri backpackeri care cântă la chitară pozaţi şi arătaţi pe site.

Bratislava e chiar cool. Deja din recepţie ne-am dat seama că e în sfârşit o locaţie cu preţuri normale. Am avut câteva ore bune să ne plimbăm, să mâncăm tradiţional, adică diverse forme de dumplings şi brânzeturi de oaie foarte deosebite, să vizităm cea mai veche berărie (sau cea mai celebră, nu mai ştiu), să nimerim la un jazz bar cu muzică live, să privim Dunărea de pe promenadă şi să admirăm la lumini stradale uliţele centrului vechi, bisericile - din care una unică în Europa -, instalaţiile pregătite să găzduiască Piaţa de Crăciun şi statuile lor ciudate care apar din loc în loc cam fără nici un sens.

Tudor a plecat devreme devreme la aeroport. Eu m-am trezit pe la 9. În dormitorul de 8 paturi mai era un ungur care era în World Tour. Evident nu ajunsese prea departe. Dorea să ajungă la Berlin dar nu ştia cum. I-am povestit de Interrail, acel Global Pass care te lasă o lună să te dai pe orice tren din Europa. Când am făcut asta cu Ioana în anul 2 de facultate costa 279 euro li cred că a fost cea mai faină excursie din lume. Acum costa 390, dar tot e un deal foarte bun. Pentru tineri până în 26 de ani. Ungurul de 24 de ani a preluat foarte vesel informaţia de la mine, a surfenit puţin pe Iphone şi a fugit spre gară. My first real, big travelling tip! Ţin linia liberă că imediat mă sună Lonely Planet să-mi ofere un post!

Ziua de ieri a fost a mea. M-am plimbat în soare pe unde am vrut. E incredibil sentimentul că nu cunoşti pe nimeni, că nu ai cum să te întâlneşti cu cineva cunoscut, că nu ştii limba dar ştii ca nu e niciun impediment, că poţi face ce vrei şi nu te va reţine nimeni niciodată. E un sentiment de „singur pe lume” de data asta foarte plăcut! Nici măcar când m-am împiedicat de un mic stâlp orizontal şi am căzut pe burtă, întinsă, nas în asfalt, nu am simţit vreo privire care să conteze atrasă asupra mea.

Am găsit un salon de cosmetică şi am profitat. Chiar şi cu drum de la Viena îmi rentează înfrumuseţarea slovacă. Mai ieftin ca-n Bucureşti. Gratislava!

Cam ăsta a fost weekendul central european. Fug la bibliotecă, nu de alta dar am auzit că întreabă ăia de mine. Şi până la urmă, să nu uităm de ce am venit!

Not too cool for school

Şcoala a început în data de 22 septembrie, exact cum îmi place mie: cu o excursie la Veneţia, despre care nu vreau să mă repet.

A urmat goana după rechizite şi acum, cu ghiozdanul echipat şi penarul dotat, iată cum arată parţial studiul ăsta al meu:

Joi şi vineri, de cele mai multe ori, sunt comasate care 8 ore de curs în diferite module. Aici e foarte diferită şcoala de ce am trăit în România, şi nu mă refer la wireless, hârtie igienică şi săpun în băi sau locuri de parcare pentru studenţi. Mă refer la cum e construită treaba. O materie nu se întinde pe mai mult de, să zicem, o lună. Asta înseamnă că de vreo 3, 4 ori ne vedem intens cu câte un prof iar apoi ne revedem în iarnă la examen sau predare. O profă ne-a pus să scriem o lucrare de 40 de pagini, exact cât o licenţă! Sunt curioasă dacă îmi iese din nou să o fac în vreo 3 nopţi intens cofeinizate (glumesc, mama, am deja o bună parte scrisă).

Profesorii nu au voie să ne tutuiască, ceea ce mi se pare ciudat, dar mă obişnuiesc. Mai ciudată mi se pare faza cu Frau Bancu. Nu au adresare pentru domnişoară. Adică au „Fräulein“ dar de fapt nimeni nu foloseşte asta. Şi “Carla” mi se pare că sună atât de bine….

Vineri dimineaţa am plecat spre facultate (100km, remember) pentru două zile de creative workshop. Am intrat într-o sală numită Innovation Studio, ne-am descălţat şi ne-am aşezat pe nişte bănci ca de saună. Acolo am inventat scenarii, campanii, brainstorminguri şi alte creative în baza unor metode elaborate de generat idei. La sfârşitul semestrului 3 primesc şi o diplomă de Idea Manager. How cool is that?

În decembrie o să mai am un proiect pe care îl prezentăm în Viena, departamentului de comunicare a unei maaari agenţii de publicitate: Young & Rubicam, sau Young and the Restless cum o citesc eu când apare scrisă doar ca acronym. Ce emoţii! J

În aprilie avem un workshop de 10 zile în New York. Şi mă duc!

Ieri conduceam cu OCS pe autostradă. Am mers o bună bucată de drum în fundul unui Logan cu numere de Suceava, să mă simt ca acasă. Acasă, adică mai pe la Gilău, că totuşi eram pe 4 benzi. Mai neaoş a denevit când m-a depăşit un Logan cu numere de Mureş (ăla gri, îl ştiţi?). A şi mers un pic paralel cu mine; poate credea că m-ar recunoaşte. Păcat ca Ford Fiesta nu e dotat cu extraopţiunea “tu de-a cui eşti?”.

Săptămâna viitoare s-ar putea să prind un job prestigios: să vând ceai la Piaţa de Crăciun. Nu orice ceai, unul chinezesc cu floare de lotus! Am trimis CV, am trecut de interviul telefonic şi mai am un interviu faţă în faţă, joi. Nici nu vreau să ştiu ce lucrări ştiinţifice ar cere pentru un post de secretară sau de assitant manager.

Până una alta merg să mănânc ceva tipic austriac cu Cristina şi Luci care mă încântă de mai multe zile cu prezenţa. Şi, de parcă nu ar fi deja destul noroc pe capul Vienei, vine şi Tudor săptămâna viitoare!

Dar până atunci, să ne bucurăm de această duminică!